Vă mai amintiți? Prin iunie plângeam, aveam impresia că vara nu va veni niciodată în 2021. Mie mi-a prins bine, a plouat zilnic, a fost friguț, eu am stat prin casă și-am reușit să postez link-ul cu „FIN DEL MUNDO”. Făcea parte din planul primei jumătăți a acestui an. Pentru a doua jumătate nu am niciun plan. Deocamdată sunt bine așa, fără plan, mulțumesc de întrebare!
A venit și vara, în final. Și cum a mai venit! Valuri de călduri năucitoare, muște și praf. Dar și puțin concediu, reîntâlniri cu prieteni de departe, ștranduri regăsite, locuri descoperite sau redescoperite, câte-o bere la terasă, printre ele.
Dar prima dată, operația de șold. Care a căzut ca o bombă cu temperaturi ridicate peste amândouă, operata și subsemnata, tocmai când vara își intra în drepturi și chiar își depășea atribuțiile, aș putea spune. Din toate cele 12 luni ale anului, mama s-a operat taman în iulie, când canicula își făcea de cap și circulația din Turda atinsese culmea blocajelor. M-am mutat la ea, pentru că pe drumul spre micro și înapoi ajunsesem să mă gândesc doar la crime sângeroase, la metode subtile de a ucide, și asta la fiecare groapă, la fiecare gură de canal înălțată din asfaltul decupat, la fiecare stradă blocată pe care doream să cotesc. Am preferat să evit toate aceste gânduri negative și să păstrez ideile criminale pentru o eventuală carte polițistă, pe care deocamdată nu intenționez s-o scriu.
Prima zi a fost cea mai grea, mai precis ziua în care am adus-o acasă, cu o salvare plătită chiar din banii ei de pensionară. Să tot fi fost 35 de grade afară și vreo 50 în mașină, o ambulanță fără aer condiționat și cu amortizoare șterpelite de la o căruță cu roți din lemn. Pe mine m-au durut toate, dar pacienta nu se plângea, era prea fericită c-a scăpat din spital, așa că disconfortul extrem a fost trecut cu vederea. La final, mama a constatat: „Nici nu era nevoie să vii!”. Asta după ce eu m-am prelins din mașină, deshidratată și cu toate oasele zdrobite de hurducăieli. N-am fost capabilă să reacționez imediat, singura replică pe care am reușit s-o scot i-a fost adresat șoferului, care îmi solicita ajutorul s-o transportăm pe mama sus, la etajul doi, cu prelata.
N-aș vrea să reproduc ce-am spus, dar nu l-am ajutat. Și despre obligația mea de a-mi însoți mama la externarea din spitalul Alba Iulia, pot spune doar atât. Dacă nu eram acolo, ca să deschid geamul în spate ori de câte ori mașina se oprea în cozile interminabile din trafic, probabil ar fi dus-o direct la urgențele din Turda!
Apoi lucrurile au mers bine, am făcut amândouă saună și am slăbit puțin, chestiune care nu ne-a prins rău. Între timp, eu am pus kilele la loc, iar mama a continuat să slăbească. Acum se descurcă foarte bine cu cadrul, sau gardul, așa cum îi spune ea, când se grăbește. Mama a rămas cu câteva povestioare din spital: cum s-a certat ea cu câteva vecine de salon, cum i-a luat la rost pe unii dintre angajați, cum au uitat-o în baie o perioadă și cum la externare i-au scris că s-a operat la stângul, în loc de dreptul. Cineva i-a corectat externarea și a întrebat-o: „Dar v-a operat la cel bun?” În fine, noi credem că operația a fost un succes, mama se descurcă acum aproape singură, iar eu am reușit să fac și un scurt concediu între timp. De trei zile, dar tot concediu se cheamă.
Dacă o veți suna ca s-o întrebați de sănătate, va fi fericită să vă povestească totul. Eu mă opresc la replica dată medicului, la internare.
– Puteți să-mi spuneți ceva despre mama dumneavoastră? Suferă de ceva, are vreo problemă de care trebuie să ținem cont?
– Este puțin irascibilă, i-am spus.
A râs.
Atunci, a râs.
În legătură cu Rodi, m-a distrat pățania doctorului chemat de acasă că să recunoască că el a aprobat testul covidu făcut cu o zi înainte de internare ptr că ea nu vroia, în ruptul capului, sa-l faca din nou. Asta la internare, restul ai spus tu, cu Biipe-urile de rigoare..