Vara lui 2021 – Orșova

După cum vă spuneam, fotografia mea nu face dreptate falezei Dunării din Orșova. Acum, ca să spun drept, nici edilii orașului nu-i fac. Ar prinde bine o curățenie generală, niște vopsea proaspătă pe balustradă, eventual un gazon irigat de-a lungul trotuarului. Apa nu lipsește, ca să spunem așa. Dunării îi este indiferent, dar trecătorilor prin zonă, nu.

Într-un fel ciudat, nu m-a deranjat foarte tare starea falezei, m-am simțit ca într-o vacanță din anii copilăriei, iar locul acela tihnit și aproape pustiit de turiști m-a dus cu gândul la anii ´70. Anii circuitelor prin țară, în care totul mă uimea și în care totul era perfect, pentru că eram cu părinții în vacanță. În acei ani, toate tristețile se tratau cu o înghețată, acum se tratează cu o bere la halbă.

Ceea ce am făcut și eu, deși nu despre tristeți era vorba. Orșova stătea cuminte, cocoțată pe colina ei, în timp ce puținii turiști se pierdeau pe întinsa alee, vecină cu Dunărea. Frumusețea peisajului natural m-a amorțit, am stat la apus pe un ponton plutitor și m-am tratat cu Ursus. Rareori am privit spre faleză, dar de câte ori am făcut-o, n-am văzut aglomerație. Era liniște, doar de la un restaurant îndepărtat se auzea muzică populară și câte-un pescăruș pierdut. Era marți seara, nu știu dacă puteam face altceva decât ceea ce am făcut noi, seara, în concediu la Orșova. Dar noi nu ne-am dus ca să facem altceva!

Ne-am achitat tot atunci o plimbare cu vaporașul pe Dunăre, pentru a doua zi. Am ales vaporul pentru că așa am dorit, am plecat de acasă cu gândul ăsta. Și n-am greșit, plimbarea de a doua zi s-a încadrat perfect în „peisajul” retro al vacanței mele. Exact ca în copilărie, un vas vintage – ca să fiu elegantă în exprimare – exact ca cele cu care m-ar fi plimbat mama și tata. Și probabil, mi-ar fi cumpărat o înghețată la cornet.

N-am să comentez peisajul de la Cazane, nu i-aș face dreptate.

Am stat sus, pe punte, așa cum mi-am dorit și a fost minunat!

Nu mi-a fost cald, nu mi-a fost frig, vaporașul a lăsat în urmă dâre albe de spumă și ceva fum de la motorul deja obosit de atâtea drumuri.

A fost plin de turiști pe puntea de sus, la fel jos, la restaurant; habar nu am de unde au apărut cu toții și unde au dispărut imediat după.

Mi-a plăcut plimbarea, nu știu dacă ar fi fost mai bine cu o șalupă, dar nici nu mă preocupă chestiunea asta! În mod categoric, peisajul ar fi fost același, dar n-ar fi fost la fel, pentru mine. Vasul bătrân m-a plimbat prin două lumi, pe Dunăre și prin povestea lui Marquez, „Dragoste în vremea holerei”. Așa îmi imaginez că se plimbau și cei doi îndrăgostiți, era tot vreme de molimă, iar eu am avut privilegiul să beneficiez de două călătorii pentru același bilet, chiar dacă asta vi se pare prea ciudat de înțeles.

După-amiaza am plecat spre Herculane.

 

A fost o alegere oarecum random, și nu prea. Să spun c-am vrut să rămân în povestea mea retro, deși aș fi preferat să fie mai degrabă o revelație despre recuperarea unei stațiuni balneare emblematice a României. N-a fost să fie, prin partea veche a stațiunii am văzut câteva – nu suficiente – eforturi de recondiționare a clădirilor vechi, a centrului, care până și în starea actuală, rămâne impresionant.

Mi-am amintit c-am mai fost acolo, probabil în același circuit prin țară: aveam vreo 5 ani, am alergat printre coloanele cazinoului și am mâncat vată pe băț. Mama și tata erau tineri, frumoși, cei mai frumoși părinți, aveau pielea netedă, fără urmă de rid. Mama purta o rochie de vară și avea încă părul ei lung, castaniu, care întorcea privirile tuturor trecătorilor. Și dacă e doar o amintire fabricată, e minunată!

Am admirat ruinele unei clădiri remarcabile, picturile din tavan și am băut apă de la izvorul din spatele cazinoului. M-am simțit neputincioasă, aș fi vrut să am o baghetă magică și să reconstruiesc totul așa cum a fost în vremurile de glorie. Am stat în fața podețului închis spre Băile Neptun și m-am gândit la efortul studenților care încearcă, prin voluntariat și donații publice, să recupereze această clădire pentru noi.

Și mi-am imaginat c-au reușit, am vizualizat deja coada imensă de turiști așteptând cu răbdare eliberarea podețului pentru o fotografie cu magnifica clădire pe fundal. Și dacă e doar o viziune fabricată, e minunată!

Seara am făcut cam același lucru, asta e, n-avem imaginație. De data asta ne-am luat Staropramen de la magazin și ne-am instalat pe terasa Clau. Apusul își făcea de cap cu nuanțe purpura, era o liniște de final de lume și berea era deja rece. Nu cred c-am vorbit prea mult, ce să mai comentezi, când luna era deja sus, îmi trăgea cu ochiul de după colțul terasei. Dar tot am constatat fără să vreau că Orșova e minunată, așa vintage cum e. C-ar mai merge ceva lumină pe faleză, pe insulița cu restaurantul și foișorul de lângă.

Cu o renovare și iluminat s-ar face minuni pentru peisajul nocturn al orașului și s-ar încadra cu locul perfect. Nici eu n-am știut ce mult contează câteva reflectoare îndreptate spre un zid de piatră, până n-am văzut pe la alții. Și nu vreau să insist, dar Orșova chiar merită mai mult!

În fiecare dimineață am avut privilegiul să urmăresc antrenamentele canotorilor din zonă, iar acum îi salut de aici, din Transilvania și îi felicit pentru rezultatele lor! Sportivi și antrenori, vă mulțumesc pentru efortul vostru!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post