Vara lui 2021 – am trecut prin Drobeta

Ultima zi la Dunăre, ultima cafea pe terasa Clau.

Canotorii erau tot acolo, iar luciul apei era marcat de trecerea bărcilor și bătaia vâslelor. Am pornit de dimineață, și nu chiar, pentru că nu întotdeauna și nu pentru fiecare dintre noi, concediul reprezintă o cursă cu obiective de bifat. Am plecat spre Drobeta-Turnu Severin, un oraș pe care nu-l vizitasem niciodată și despre care știam foarte puține.

Am găsit din prima centrul și mi-a atras atenția edificiul minunat, alb, impunător, care părea proaspăt renovat. Chiar așa era, am aflat asta mai târziu, iar pe Google l-am găsit sub denumirea de „Palatul Cultural Theodor Costescu”.

În fața lui, fântâna arteziană – cinetică, după cum am citit pe net – ne saluta și funcționa în momentul în care am parcat mașina. Am stat la terasă, pe o străduță situată lângă un parc cochet, și am zărit  turnul de apă, care figura ca obiectiv.

Turnul de apă

Ajunși acolo, ușa s-a deschis chiar în fața noastră, așa c-am intrat. Și bine am făcut, au un lift care te duce până sus, pe terasa care dă roata și de unde priveliștea este minunată.

De pe terasa turnului, o priveliște pe care n-o puteți rata în Drobeta

De acolo am luat ca azimut Dunărea, iar după toate indicațiile, următoarele mele obiective erau chiar pe linie dreaptă, în direcția azimutului mai sus indicat.

La coborâre, ne-am îndreptat spre ea, spre Dunăre adică. Acum, să vă explic puțin cum îmi place mie să fac cunoștință cu un oraș, atunci când fac pe turista. Îmi place să văd orașul și strada, să mă pierd pe străzi pe care trec grăbiți locuitorii lui, să privesc clădirile, vechi sau noi, renovate sau dărăpănate. Să stau pe bancă într-un parc și să beau o cafea la o terasă. N-aleg niciodată să merg la muzeu, din prima zi în care ajung într-un oraș, nici s-alerg cu mașina printre obiectivele turistice de pe pliantele turistice. În cazul Drobetei, oraș care a avut fantastica șansă să fie clădit pe malul Dunării, am vizat obsesiv faleza. Îmi imaginam o faleză lungă, verde și plină de bănci, pe care voi sta să privesc cum trece timpul în acest oraș. Și de la turnul de apă, am luat-o pe lângă edificiul minunat al Palatului Cultural, și am zărit un parc, care cobora direct spre Dunăre.

Palatul Cultural Theodor Costescu

Am luat-o pe acolo, pentru că drumul ducea și spre cetatea medievală, un alt obiectiv local, pe care l-am privit în trecere, în drumul spre faleza mult așteptată. Parcul era într-o stare jalnică, plin de gunoaie, cu băncile rupte, iarba plină de chiștoace și crengi uscate. Părea că n-a fost atins de o mătură și-o greblă anul acesta, sau poate anii aceștia. M-a surprins, era un parc central, situat chiar pe axa dintre cele patru obiective marcate de Google: tunul de apă, fântâna cinetică, Palatul Cultural și cetatea medievală. Situate la distanțe relativ apropiate de parcurs la pas, așadar pe un traseu previzibil al turiștilor care nu doresc să viziteze doar din mașină acest oraș. M-am întrebat cum de n-a fost luat în calcul lucrul acesta, dar aveam încă speranța unei faleze care să-mi spele gustul amar prin măreția și frumusețea ei.

În primul rând, n-am găsit o trecere peste calea ferată, așa c-am săltat peste linii și am coborât pe aleea de la Dunăre.

Din acest moment nu-i voi mai spune faleză, pentru că n-are nimic de faleză în ea. E doar o alee betonată, plină de gunoaie și bălării, fără bănci, fără parc, fără nimic care să te îmbie la o plimbare. Doar Dunărea, care așa cum am mai spus, e indiferentă la indiferența edililor și rămâne magnifică, chiar și într-o vecinătate nefavorabilă. Doar doua terase pe pontoane, probabil rareori călcate de turiști, pentru că cine să dorească să ajungă acolo, dacă are altceva mai bun de făcut? Am insistat, deși era o căldură năucitoare, cu speranța să fie doar un capăt nefericit, uitat și rămas încă neamenajat. Când ne-am convins că nu e nici pe departe așa, ne-am întors. Am găsit un pasaj subteran și mai bine nu-l găseam. Gunoaiele erau mormane, mirosul insuportabil. N-a, asta e, am zis, hai să scăpăm de aici! Am trecut din nou prin parc, de data asta am descoperit si ruinele a ceva ce pare să fi fost un hotel, cu o terasă abandonată. Am regăsit mașina, ne-am așezat pe o bancă, unde era umbră. În fața noastră era fântâna cinetică, care se oprise între timp.

Am stat pe bancă suficient cât să remarc ce prost dau blocurile lamă lângă clădirile vechi și minunat îngrijite, și cât să-mi imaginez problema pe care o vor ridica urmașilor urmașilor noștri, atunci când ei vor decide în sfârșit că e cazul să le șteargă de pe fața pământului. Din Drobeta și din celelalte orașe, unde case frumoase de oameni frumoși au căzut sub lama buldozerelor, înlocuite fiind de blocuri cenușii, impersonale, menite să stranguleze identitatea fiecărui centru vechi. Cum nepoții nepoților noștri își vor bate capul cum să scape de ele, cum să scape de mormanul de moloz care va rezulta în urma exploziei controlate, la care vor vinde bilete, ca la un spectacol mult așteptat. Mi-am imaginat piața fără ele, așa cum probabil a fost, înainte de-a dărâma casele oamenilor frumoși care se ridicau pe acele locuri. Case mari, impunătoare, cu fațade îmbogățite de stucaturi, întocmai ca cele pe care le-am văzut pe străzile acelui oraș. Pentru că ce altfel de case ar fi putut fi construite lângă clădirea teatrului, în buricul târgului, de marii negustori și comercianți care locuiau în acest oraș?

Am urcat în mașină, am trecut pe străzi în care respiram la propriu istoria orașului și bogăția lui multiculturală. Ne-am plimbat puțin prin castrul roman, excelent renovat și unde îmi doresc să revin într-o bună zi, pentru că n-am mai avut suficient timp să intrăm la muzeu. Foarte îngrijit parcul din ansamblul de aici, dar mi-ar fi plăcut să găsesc măcar o parte a falezei la fel. Pentru că nu doar despre turiști se tratează, locuitorii au dreptul și ei să se bucure că orașul lor e vecin cu Dunărea. Un loc public, cu verdeață, cu locuri de joacă pentru copii, la răcoarea pe care o aduc apele fluviului, cu piste de biciclete, plin de arbori umbroși și flori colorate. Na, cam asta îmi imaginam eu și cam asta le doresc urmașilor noștri, celor care vor scăpa de blocurile acelea lamă din piața centrală.

Una peste alta, mergeți la Drobeta. Eu am stat prea puțin acolo, sper să mă întorc într-o bună zi, să parcurg același traseu și să constat: uite mă, ce fain au curățat parcul, ce fain a ieșit faleza, parcă au citit ce-am scris eu!

One thought on “Vara lui 2021 – am trecut prin Drobeta”

  1. Dana spune:

    Frumos descri ce vezi si simti, bravo!!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post

RelaxRelax

Fierbinte vară, nu-i așa? Și chiar dacă am dat masca jos, tot sufocantă atmosfera. Și aglomerată, mai ales în traficul turdean, deloc fluidizat, mai degrabă sugrumat de lucrările interminabile din