Tristețea ta

Astăzi este vorba despre tine, tata! Și dacă n-ai fi ales să pleci, era o zi de sărbătoare și nu una de rememorare. Și oricât mă străduiesc să-mi imaginez cum ai fi fost, un bătrânel de 89 de ani, nu reușesc să „văd” nimic. Amintirea ta este prea puternică, chiar și așa cum ai plecat în acel februarie cețos, zvârcolit de durerile pe care ți le provocau meningita care te-a îmbolnăvit. Amintirea unui om drept și trist din cauza celor care se întâmplau în țara pe care așa de mult o iubeai. Copleșit de griji care te depășeau, preocupat de știrile care ajungeau bruiate de la postul Europa Liberă.

Oricâte exerciții de imaginație fac, nu mă ajută. Nu-l văd pe acel bătrân de 89 de ani căruia toată lumea îi spune Mima și pe care îl salută cu respect. Și care astăzi ar fi suflat în lumânările unui tort făcut probabil de nepoata lui. Nepoată pe care n-o cunoști și care te privește indiferentă în fotografia de pe raftul bunicii ei. Oricâte exerciții de imaginație ar face, rămâi o imagine dintr-o fotografie pentru ele, nepoatele tale. Gândul că nu te vor cunoaște a fost odată copleșitor. Apoi te înveți cu el, așa cum te înveți cu toate. Poveștile cu și despre tine le-au urmărit, dar rămân doar cuvinte uneori plictisitoare, uneori repetitive. Iar printre ele, tu ești doar imaginea din fotografie și o piatră de mormânt.

N-am scris niciodată despre ziua în care ai ales să pleci. În care moartea te-a ales să pleci. O zi ca un coșmar, pe care mi-o amintesc în cele mai mici amănunte chiar și azi. Și probabil chiar din cauza acelei zile nefaste, azi nu pot să „văd” bătrânul de 89 de ani, suflând lumânările. Moartea a venit pentru tine violent și dureros, mâna ta îmi arăta fruntea, acolo unde meningita făcea ravagii. Mi-ai rămas în amintire așa, iar textul pe care l-am scris despre tine a smuls din mine toate amintirile frumoase. Amintirile despre viitor sunt, după cum vezi, imposibil de povestit. Pentru că mie îmi sunt imposibil de imaginat. Și astăzi ar fi fost ziua ta, dar eu mă întorc obsesiv la tine din acea zi, la suferința cu care ai plecat, la mâna ta care apăsa fruntea, la tristețea ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post

Aproape un anAproape un an

Anul trecut pe vremea asta mă pregăteam de prima postare. Fix pe 26 martie le-am născut (pentru voi) pe Francesca, Zita și Ines. Ele existau deja pentru mine; doar pentru