Triste clasamente
Două zile de muncă la nemţi rămân printre cele mai teribile din clasamentul personal, adică din toată viaţa mea de angajat de până acum. Într-una dintre ele m-a dus la câmp şi m-a lăsat singură toată ziua (repet toată ziua), iar în final, m-a uitat acolo.
Locul I
Ziua a început normal, cu toată trupa de internaţionali în furgoneta verde. Pe mine însă m-a lăsat pe un lot, mi-a explicat în grabă ce am de făcut şi mi-a zis că se întoarce să mă ia mai târziu. Mai târziu nu ştiam ce înseamnă. Eu speram că la amiază, măcar. Trebuia să fac tăieri şi bănuiesc c-am fost aleasă datorită cunoştinţelor mele într-ale tăierilor. Am rămas singură cuc, pierdută printre loturile de vie, fără să am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Nu aveam ceas la mine şi după cum ştiţi deja, nici mobil. Ceas n-am purtat niciodată până când am primit cadou unul la care nu voi mai renunţa, aşa ca la inelul primit de la Cristina. Atunci însă, nu aveam. M-am temut că-mi pierd minţile singură acolo, că n-o să mă mai caute nimeni niciodată şi am să mă evapor pur şi simplu din peisaj. M-am gândit la toate cele bune, atât cât am putut. La amintirile cele mai vesele cu fetele, la practica din tinereţe şi la muzica mea, la filmele preferate şi la cărţi… am cântat şi cred că am şi râs de una singură… Am încercat din răsputeri să-mi amintesc cine sunt şi ce caut eu acolo, dar mai ales unde vreau să ajung. Cine a fost fata aia care se revolta şi care stătea în picioare în faţa oricui şi unde naiba s-a dus? Am prins şi o furtună mai micuţă, ceva tunete şi trăsnete, dar nici măcar atunci nu m-a căutat să vadă dacă mai trăiesc. Toată ziua singură acolo, printre rânduri nesfârşite de vie, la câţiva kilometri de orice aşezare omenească, fără nici cea mai mică idee unde se află cea mai apropiată dintre ele. Seara, când deja începuse să se întunece, m-am aşezat la marginea lotului, încercând să-mi imaginez cum voi rezista unei nopţi singură în vie. Nu se vedea nimic în jur, nici urmă de oameni sau maşini, nici măcar un zgomot nu ajungea până acolo.
Nu ştiu cum am supravieţuit acelei zile. Cred că doar puterea mea să evadez din real m-a salvat şi atunci. Ca şi altădată şi ca de prea multe ori până atunci. Preferabil ar fi fost să stau în lumea reală şi să mă confrunt cu demonii reali, poate n-aş fi ajuns în câmpul acela blestemat.
A venit după mine foarte târziu, era noapte deja, în condiţiile în care era vară şi ziua era lungă. De fapt, mă uitase acolo. Şi-a amintit doar când i-a dus pe toţi acasă, iar Monica a început să mă caute şi să întrebe disperată de mine.
Locul II
Cealaltă zi, n-a fost chiar atât de grea, pentru că am fost împreună cu Monica. De data asta ne-a lăsat pe amândouă singure la întins sârme. A început destul de plăcut, nu ne mai speria demult singurătatea printre rândurile de vie, frică nu ne era de nimeni şi de nimic. Era o zi senină şi călduţă, ne-am apucat de lucrat şi de povestit. Nu ni se terminau niciodată poveştile, aveam o viaţă întreagă de povestit.
S-a înnorat dintr-o dată şi la început nu ne-am speriat. Dar norii se adunau tot mai negri şi vântul bătea din ce în ce mai puternic. La început ne-am pus hainele de ploaie şi am continuat lucrul aşa cum eram deja obişnuite. În momentul în care vântul părea că ne va lua pe sus, ne-am oprit. Monica era convinsă că o să vină să ne ducă acasă, aşa că a insistat să ne aşezăm la intrarea în parcelă, ca să ne vadă când ajunge. La orice motor, se ridica, convinsă că au ajuns.
A început o furtună teribilă, cu fulgere şi tunete care îţi spărgeau timpanele, cu un vânt care a rupt crengi de vie şi a răsturnat stâlpi de spalier. Ne-am cuibărit una lângă alta şi Monica s-a rugat fără încetare pentru amândouă. A durat o eternitate. Seara la ştiri am văzut că fusese una dintre cele mai puternice furtuni care bântuise Germania în ultimii ani. Satul avea străzile inundate şi şoselele blocate de copaci căzuţi, casele aveau acoperişurile sparte şi toată piaţă era plină de bucăţi de ţigle, table şi crengi căzute peste rondourile de flori. Tot timpul ăsta noi am stat în câmp, singure, două muieri toante care au vrut să muncească pentru un pumn de dolari şi nimic mai mult.
Nu a venit moşu după noi, a venit băiatul lui. Apa curgea de pe noi, iar hainele ne atârnau greu. De la ploaia aia mare, pe câmp şi pe şosea curgeau şuvoaie murdare şi cizmele noastre erau pline pământ. Cu greu am ajuns până la maşină, dar n-a schiţat nici un gest de ajutor. A întins o folie pe bancheta din spate şi ne-a cerut să ne descălţăm înainte de-a urca în maşină. Nu ne-a întrebat nici măcar în treacăt dacă suntem bine şi nici nu părea să se simtă vinovat pentru că ne lăsase acolo în timpul uraganului. Era mai preocupat de maşina lui, un Mercedes bineînţeles, se murdărea tapiţeria preţioasă Urăsc maşina asta şi nu vreau să am niciodată un Mercedes!
Fragment „Sârme și portocali”, 2014, editura Herg Benet