Reţete culinare
Una dintre primele gafe pe care le-am făcut în noua mea carieră de baby-sitter, nu că aş fi făcut prea multe, a fost în bucătărie. Habar n-aveam de bucătăria spaniolă şi de diferenţele dintre bucătăriile noastre. Eram convinsă că în chestii bazice cel puţin, toată lumea mănâncă cam la fel. De unde era să ştiu eu cât e de diferită o bucătărie de alta, nu am avut ocazia nici să călătoresc prea mult şi nici să mănânc pe la restaurante internaţionale! Bucătăria nemţească nu se deosebeşte prea mult de-a noastră, mai ales de cea din Transilvania, cu influenţa saşilor atât de evidentă în reţetele ardeleneşti (sau e invers?).
În seara de care-mi amintesc acum, sudamericanca avea liber şi m-au rugat să le prepar cina. Mi-au zis să le fac ceva simplu, un spanac cu ceva lângă. Nici prin cap nu mi-a trecut să-i întreb cum să-l prepar! Eu ştiam să fac spanacul într-un singur fel, cu usturoi, lapte şi puţină faină, aşa cum se face la noi. L-am preparat rapid şi le-am mai făcut două ochiuri lângă, aşa cum le făceam la fete acasă. Când le-am dus farfuriile la masă au rămas cu gurile căscate şi mai tare le-au căscat când au gustat din pireul meu de spanac. Era prima dată când mâncau pireu de spanac după unica reţetă care circulă pe la noi şi le-a plăcut foarte mult. M-au întrebat unde am învăţat să gătesc aşa, dacă am făcut vreun curs de specialitate. Eu am crezut că-şi bat joc de mine, era doar un spanac cu ochiuri, nu era nimic special. Mda, am făcut cursul de nevastă la şcoala comunistă a familiei şi la cel al economiei de tranziţie, în care a trebuit să învăţ să fac de mâncare din mai nimic, s-o înmulţesc şi s-o fac să ţină mai mult. Din punctul ăsta de vedere, consider că româncele sunt un geniu culinar, iar modul în care au ştiut să-şi hrănească copiii şi să îi ţină sănătoşi în ciuda sărăciei de dinainte şi de după revoluţie este demnă de ode şi legende.
Nu îşi băteau joc de mine, chiar le-a plăcut mâncarea mea şi după aceea mi-au explicat că aici spanacul se spală, se trage la tigae cu puţin ulei de măsline şi gata. Este poate mai puţin gustos, însă desigur mai sănătos şi mai bogat în vitamine. Cum este de fapt toată bucătăria spaniolă, plină de salate simple şi savuroase, stropite din belşug cu ulei de măsline, cu puţină carne şi fără prăjeli, rântaşuri, sosuri şi alte chestii grele şi nesănătoase. Respect bucătăria românească, dar trebuie să recunosc că cea spaniolă este mai sănătoasă, mai simplă, deci mai puţin obositoare pentru bucătăreasă şi cu toate astea, tot atât de savuroasă.
În Girona, când ne-am întors de la mare, le-am mai preparat câteva reţete româneşti şi am făcut câteva prăjituri cu care i-am impresionat. Mama gemenilor făcuse un curs de bucătărie înainte de a se căsători, pentru că nu ştia să facă nimic până atunci, chestie care era de neconceput pentru o femeie de categoria ei. Mi-a preparat şi ea o reţetă de prăjitură pe care o am încă în caietul cu reţete, moştenire de familie. A fost bună, ceva cu lămâie şi frişcă… Avea un arsenal impresionant de oale, tăvi, forme de copt, roboţi, aparate cu mii de funcţii, ustensile de amestecat, tăiat, ornat… M-a învăţat şi pe mine să le folosesc şi să le ştiu rostul la fiecare, chestie foarte importantă, având în vedere dotarea de la care plecasem eu. Nu că n-aş fi avut acasă destule prin bucătărie, familia mea avea tradiţie în prăjituri şi mese festive, dar eram departe de tehnica lor! Torturile făcute după reţetele mele deveneau adevărate opere de artă în formele speciale de copt, ornate cu ustensilele speciale din dotare. Ar fi putut concura cu orice produs dintr-o patiserie de clasă!
După ce ne-am întors în Girona, doamna gătea în fiecare zi şi trebuie să recunosc că am mâncat preparate foarte bune la ea în casă. Am schimbat între noi multe reţete, am învăţat să gătesc altfel decât la noi, am prins secretele bucătăriei spaniole şi catalane. Le-am gătit şi eu de câteva ori specialităţi româneşti şi întotdeauna am avut succes cu preparatele mele, chiar dacă nu am găsit toate condimentele şi ingredientele tipice preparatelor noastre. Cel mai mult le plăceau însă prăjiturile şi torturile mele, reţete moştenite de la Babi a mea, o mare artistă a bucătăriei dulci. A vrut s-o învăţ şi pe ea câteva reţete, vă daţi seama ce mândrie pe mine, urmam după un curs de specialitate în domeniu. Cel mai greu mi-a fost să-i explic doamnei cum e aia cu coptul la foc mic, la foc mediu sau mare şi până când… e gata. Reţetele mele nu aveau timpi de coacere şi cu atât mai puţin temperaturi specificate în reţetar. De unde până unde atâta ştiinţă…
În fiecare zi erau la prânz trei feluri de mâncare, niciodată nu se mânca a doua zi acelaşi lucru, masa era la oră fixă, se servea în comedor şi se sărbătorea ca un moment special al zilei în curs. Una dintre cele mai bune mâncăruri de care îmi amintesc din casa lor a pregătit-o la sărbătoarea castanelor, care coincide cu zilele Gironei, la sfârşitul lunii octombrie. A făcut vânat cu castane şi sos de vin roşu, foarte rafinat şi bun. Eu le-am făcut tort cu pireu de castane după reţeta familiei mele, în formele acelea speciale, din care i-a servit pe invitaţi şi pentru care am primit felicitări la scenă deschisă. Tortul de pireu de castane şi salată de vinete le-am pregătit de mii de ori în anii care au urmat şi au devenit un fel de carte de vizită de prezentare a bucătăriei româneşti.
Dar până acolo mai aveam mult drum de parcurs.
(fragment „Sârme și portocali”, editura Herg Benet)