Primul a fost Rol
Culmea, i-am uitat numele. A trebuit să apelez la ajutoare pentru a-mi aminti numele primului meu câine.
Eram prin clasa a V-a când mi l-a adus tata. De fapt, nu l-a adus acasă, îl țineau bunicii mei din Viișoara. La Momo avea cazare în debaraua cea friguroasă. Care nu era o debara, era camera de la stradă, nelocuită și neîncălzită. Aici i-au așezat o pătură pe podea și aici l-am văzut eu prima dată. Un pui roșcat, de vijlă maghiară, cu pielea creață și urechile clăpăuge. Cel puțin așa mi-l amintesc eu, poate că nu erau clăpăuge.
l-am vizitat de câteva ori acolo, apoi l-a adus aici, la casa unde stau acum. Curtea era pe atunci comună cu a vecinilor, iar Luța l-a legat, câinii nu se țineau liberi în curțile oamenilor. Tata n-a fost încântat de idee, dar n-a spus nimic. M-a lăsat să cred că am un câine pe care îl cheamă Rol, legat în curtea casei de la Mihai Viteazu.
Apoi, într-o zi, mi-a spus c-a dispărut. „Unde a dispărut?”, oi fi întrebat eu. „L-au furat”, cred că mi-a răspuns. De fapt, nu știu ce mi-a răspuns exact, dar a lăsat să se înțeleagă că a fost furat. Abia mai târziu am aflat că l-a dat unor vânători, explicându-mi că un câine ca Rol nu merită să stea în lanț. Nu m-a impresionat explicația lui, niciun câine nu merită asta.
M-am bucurat foarte puțin de primul meu câine. N-am ajuns să am amintiri cu el, mai mult decât v-am povestit deja. Poate l-am văzut de câteva ori când era pui, apoi a dispărut. Îmi amintesc doar lacrimile pe care le-am vărsat, atunci când am aflat de dispariția lui. Eram la școală, îmi amintesc ca acum. Nu știu cine mi-a spus și nu știu nici măcar dacă e o amintire reală, aveam vreo 11 ani.
Nu prea înțeleg gestul tatălui meu, nici acum, după mulți ani de la întâmplare. Dacă mă gândesc acum în urmă, cred c-aș fi preferat să nu-l fi primit niciodată pe Rol.
Rol, Aris, Bruno, Brutus, Luci, cei mici, care nu sunt ai noștri, dar tot ai noștri sunt, Zack și Loki. V-am spus povestea lor, ș-am încălecat pe-o șa, iar dacă mă ține inspirația, vor urma și altele.