Primăvara începe cu ea

Bunica era scundă, măsura puțin în centimetri, dar enorm în personalitate. Într-un fel ne conducea pe toți, mari sau mici, fără rigoare, dar cu o certă și neistovită energie. Bunica, de fapt, deborda de energie. Mi-o amintesc frecvent spălând rufe la cișmeaua din curte. O țeavă de metal pe un ciment alunecos, sub jetul căreia lenjeria de pat devenea albă și sclipitoare, așa cum nicio mașină de spălat din vremurile noastre nu o poate scoate. Tot aici spăla și kilogramele nenumărate de caise pe care apoi le fierbea în cratițe imense și le transforma în gem auriu,  parfumat.

Bunica avea o dulceață care i se trăgea în mare măsură de la dragostea pe care ne-o purta, cei care aveam norocul să fim ai ei, dar și de la tonele de gem de caise pe care le fierbea în fiecare vară. Venea după mine la sfârșitul școlii și mă ducea în paradisul vacanței mari, printre dunele și pernele imense, din patul copilăriei mele. Avea geamurile mari de la stradă pregătite pentru nepoata ei, spre deliciul orelor pierdute în visare. Îmi făcea des lapte de pasăre și gustul acela rămâne pentru mine asociat pe vecie cu carnea ei albă și pufoasă. Babi are gust de lapte de pasăre în amintirile mele. Mă lăsa să dorm și să fac ce vreau în lungile zile toride din Timișoara, acolo unde o casă se transforma pentru mine în palatul vacanței mari.

Nu reușesc să mi-o amintesc niciodată stând. Nici măcar pe un scaun, la masă, printre noi. Mi-o amintesc mereu mărșăluind pe drumul dintre sufragerie și bucătărie, pe drumul dintre casă și magazinul din colț, unde stătea adeseori la cozi interminabile pentru bunătăți ilicite pe vremea comunismului. Cozi la care aștepta să primească marfa, indiferent ce marfă. Cu flacăra aragazului mereu aprinsă sub vreo oală, sau vreo cratiță, cu jetul apei de la cișmeaua din curte mereu pornită peste mormane de rufe murdare, cu mâinile pline de aluat sau înșirând farfuriile pe o masă unde mereu aștepta cineva să primească de mâncare. Și cred că i se spunea Generalul pentru că în tot acest periplu al ei, dădea ordine în dreapta și stânga. Moșu le executa cu plăcere, pe el mi-l amintesc călcând pe instalația pe care o improviza ad-hoc. Un taburet din lemn, măsaiul de aluat și câteva pături aspre, pe care lenjeriile de pat ale familiei deveneau netede și impecabile. Pentru mine nu existau ordine, eu eram centrul universului ei și nimic din ceea ce făceam nu impunea vreo schimbare. Ca atare, printre mușcatele din curte sau printre dunele imense ale patului, mă pierdeam în visare și mă plictiseam uneori așa cum doar copil fiind și în vacanța mare o poți face. Babi nu-mi citea povești și nici nu se preocupa de faptul că eu mă plictisesc. Uneori mă lăsa să fac câte ceva la bucătărie: să rad merele pentru prăjitură, să bat spuma de la albușuri, să separ sâmburii de la caisele pentru gem. Alteori mă îmbrăca frumos și mă urca în tramvai, mai precis în fiecare duminică, zi în care sunam acasă. Cum bunicii nu aveau telefon, mergeam la rude pentru nelipsita convorbire săptămânală acasă. Babi mă așeza pe „scamn” și nu-mi amintesc ce-mi povestea pe drum, sau dacă îmi povestea ceva, dar drumul era oricum fascinant, mai ales pentru că tramvaiul trecea prin Piața Operei, plină de porumbei. Alteori mă ducea în vizită la bogați, o familie de sași pentru care ea mai spăla câte o haină, mai făcea câte-o prăjitură…Aici mă instruia de fiecare dată să mă port frumos și era mândră când cei ai casei îmi explicau rostul câte unei antichități pe raftul din sufragerie. Celelalte drumuri le făceam cu Moșu, el era cel care mă ducea la teatrul de păpuși în fiecare duminică, la matineu. Apoi în parcul din apropiere, unde mă așteptau leagănul și toboganul, doar după un drum care mi se părea istovitor și nesfârșit de lung. Babi n-a venit niciodată cu noi în aceste mici expediții, ea pregătea prânzul de duminică la care se așezau de obicei mai mulți decât cei care locuiau în acea casă. Iar pe ea nu mi-o pot aminti nici măcar stând jos și înfruptându-se din bunătățile pe care pe pregătea.

Poate singurele dăți când mi-o amintesc stând jos, la povești, sunt cele în care veneau prietenele ei din Iugoslavia de pe atunci. Femei cu fuste largi, multe straturi suprapuse unele peste altele și care le făceau pe toate să pară enorme și incredibil de grase. Cu ele petrecea ore la taifas, povestind vrute și nevrute despre care urechile mele de copil nu înțelegea mare lucru. Ceea ce mă interesa pe mine erau pachetele de gumă de mestecat și cutiile de Eurocrem care rămâneau întotdeauna în urma lor și care eu le aranjam pe categorii, în timp ce ele povesteau despre orice.

Babi este o amintire vie și dulce, așa ca laptele de pasăre. Primăvara începe cu ea, pentru că în 3 martie ar fi fost ziua ei, iar florile ei preferate erau zambilele. Un gând pios către tine, Generalul meu iubit!