Ultimele zile acasă au fost grele. Au fost cele mai grele zile din viaţa mea. Demontam lucrurile din casa pe care atât de mult o iubeam, singura mea casă de atunci şi dintotdeauna. Toate amintirile, fiecare bucată de sticlă, de lemn, de lut, tot ceea ce am fost şi tot ce a însemnat ceva pentru mine şi pentru cei pe care îi iubeam. Cum o să pot trăi fără toate, cum o să mai fiu eu şi cum am să mă regăsesc, dacă las totul în urmă? Am dat spre păstrare multe din nepreţuitele mele lucruri şi am împachetat câteva de care nu m-am putut despărţi. Am dăruit florile pe care le îngrijisem ani întregi şi am vârât printre hainele din valize lucruşoare care să mă ajute să-mi aduc aminte mereu cine sunt şi unde mă îndrept. M-am despărţit încă odată de toate şi de toţi şi am plecat pentru patru ani lungi.
Nu vreau să mai zăbovesc asupra acestui episod, care chiar şi acum, după atâţia ani mă impresionează profund. Fetele erau de data asta cu mine şi mă durea mai mult durerea lor decât a mea. Le luam din locul în care ele erau fericite, strada aia prăfuită era toată lumea lor, jucăriile rupte şi julite aveau suflet, iar casa lor era palatul lor.
Am plecat cu o dubiţă jerpelită, înghesuiţi între sacoşe şi pachete. Au rămas în urmă bunicii şi câinele bătrân, pe care nu aveam să-l revăd niciodată. A fost o călătorie interminabilă, fetele plângeau şi dormeau, dormeau şi plângeau, şi mă întrebau din oră în oră cât mai este. Am ieşit din ţară într-o noapte geroasă de decembrie, iar la graniţă am văzut termometrul care arăta -22 grade.
A fost călătoria cea mai tristă, încercarea cea mai grea prin care am trecut toţi anii ăştia acum rememoraţi. Drumul acela spre niciunde, cu speranţa care doarme în sufletele pustiite de tristeţe şi amar, cu întrebări fără răspunsuri despre un viitor pe care nu-l poţi nici măcar întrezări… Amintirile care revin dureros… fetele care s-au născut acolo… fetele mele care au învăţat acolo să umble, să vorbească, limba lor, care oare va mai fi a lor? Familia… fetele mele oare vor mai avea noţiunea de familie pe care am avut-o eu? Mormintele pe care le laşi în urmă, tradiţiile familiei mele, voi fi oare în stare să le transmit? Şi mai presus de orice, întrebarea la care nu găseam nici un răspuns: OARE MERITĂ?
Nu am avut nici o problemă cu autorităţile vamale până la intrarea în Girona, destinaţia finală. Aici ne-au oprit poliţiştii catalani, mossos d’esquadra sau moşii cum le zic românii de pe aici. Cum eram într-o dubiţă cu număr de România, ne-au oprit pentru control în plină noapte. Probabil că fetele noastre nu le-au părut prea legale şi ne-au cerut să coborâm toţi din maşină. Am întrebat în spaniolă dacă şi copiii, au dat dovadă de compasiune zicând că ele pot rămâne în maşină. Ne-au înşirat de-a lungul unui zid şi au pus farurile maşinii de poliţie pe noi. Au cerut actele şi au început să dea telefoane la centrală pentru a cere detalii despre noi, în timp ce ne-au cerut să coborâm toate bagajele şi să caute în fiecare paporniţă. Când au ajuns la ale mele au scos şi câteva dintre lucruşoarele pe care eu le împachetasem printre haine: vaze, bibelouri, rame cu fotografii, tacâmuri, farfurii, pahare… M-au întrebat ce fac cu ele aici, de vreme ce stau doar o lună în vacanţă. Le-am răspuns foarte hotărâtă că soţul meu rămâne să lucreze aici o vreme mai lungă şi că are nevoie de toate pentru noua lui casă. Nu ştiu dacă au crezut povestea, cert e că s-au oprit din căutări în momentul în care unul dintre moşi mi-a spart o vază pe care o scosese din ascunzişul ei. M-am înfuriat rău şi le-am zis că nu le-am cărat până acolo ca să le spargă ei şi că oricum nu vor găsi altceva în sacoşele mele, chiar dacă vor căuta în toate. După vreo oră de aşteptare, ne-au cerut scuze, m-au felicitat pentru spaniola mea şi mi-au zis să mă gândesc să caut de lucru ca interpret, după care ne-au dat drumul.
În anii care au urmat am ajuns chiar să lucrez ca interpret pentru poliţie şi judecătorie şi m-am gândit de multe ori la vorbele acelui poliţist.
Fragment „Sărme și portocali”