Luni era să calc o pisică. Avea o coadă pufoasă, era foarte frumoasă, atât cât am zărit în lumina farurilor. De fapt, era s-o calc de două ori. După ce a scăpat de roțile mele la prima încercare, s-a avântat spre mașina care venea din sens contrar, și-a dat seama de eroare, a revenit pe banda mea, de data asta cu șanse mult mai mari de a-și scurta viața. Frâna a ținut și mașina din spate era la distanță reglementară, spre norocul amândurora.
Practic, această frumoasă pisică birmaneză a scăpat de moarte de trei ori, în seara zilei de luni.
– Are nouă vieți, mi-a spus bărbatul meu.
Cam ca blogul meu, mă gândesc eu acum. Anul trecut, cam pe vremea asta, studiam tutoriale și mă minunam de neștiința mea. Unde a stat toată această informație până acum și eu cum de n-am auzit despre lucrurile astea? N-am aflat nici acum răspunsul la întrebarea aceea, dar mi-am făcut blogul, pe care am intenționat să-l omor de câteva ori până acum. Nu mai departe zilele trecute, când eram pe punctul de a spune suficient! Mă las de blogăreală. De fapt, era o scuză pentru lipsa de inspirație. Cum să spui că nu-ți mai găsești cuvintele, nu e mai simplu să afirmi că te-ai săturat de blogul pe care așa de mult ți l-ai dorit? Mă rog, la fel de simple sunt amândouă, dar dă mai bine să pari plictisită, decât neinspirată.
Și chiar dacă după lupta cu un text banal ca acesta voi ieși zburlită și agitată ca pisica din povestea de mai sus, îmi rămâne toată primăvara care se apropie ca să caut inspirația prin locurile în care stă ascunsă. Așa că, mai stau puțin pe aici.
Stai cat mai mult, ca orice rand scris de tine e o placere sa-l citesti.
Stai mai mult pentru ca ai ce scrie si scri al dracului de bine !