Jazz

Stăteam la casa de pe colină, o aveam pe Alexandra în vizită. Întotdeauna ne-am gândit la un câine și din păcate, atunci am crezut că e momentul să avem unul. Spun din păcate, pentru că n-am prevăzut ceea ce va urma. Cine s-a gândit care va fi finalul poveștii?

Ne-am hotărât brusc că este momentul potrivit și am început să ne gândim împreună cu ea, să căutăm pe net, pe site-uri de specialitate. Nu doream o rasă anume, eu una doream un câine, pur și simplu. Nu mai știu cum am ajuns la rasa lui și cred că a fost până la urmă alegerea Alexandrei, nouă ne era destul de indiferent ce vom crește pe lângă noi.

Când l-au adus acasă era speriat și plângăcios, iar planurile mele de a-l educa au fost total deturnate. N-am vrut să-l învăț să doarmă pe canapea, dar n-am avut nicio șansă. A fost un răsfățat. Până la urmă, am ajuns chiar să ne mutăm pentru el.

Pe vremea aia, stăteam încă în apartamentul de la etaj, camera avea o terasă minunată care dădea spre mare și pe care eu o amenajasem atât cât am putut de bine. Nouă ne era suficient, iar priveliștea de acolo era una pe care nu doreai s-o schimbi cu nimic. Jos, în aceeași casă, mai era un apartament liber, cu două camere, pe care proprietarul ni-l oferise și pe care eu ezitam să-l accept. Mi se părea inutilă schimbarea, până în acel moment. Dar Jazz era un câine de talie mare, urma să crească și îmi făceam probleme legate de siguranța lui. Terasa era imposibil s-o închizi, iar Jazz era imposibil de ținut doar în cameră. Și uite așa, am renunțat la camera în care eram fericită și ne-am mutat jos, în apartamentul cu două camere și cu o curte interioară oarecum protejată. Cel puțin, așa credeam eu pe atunci.

N-a fost o mișcare prea bună. Jazz a crescut și curtea nu s-a dovedit foarte bine protejată. Fugea mereu și oricâte bariere îi instalam, reușea să evadeze atunci când dorea.

Seara îl închideam pe holul de intrare. Acolo avea patul lui, dar asta se întâmpla doar când mergeam la culcare, altfel era liber să se plimbe prin toată casa. Ușa de trecere avea un geam prin care ne privea și îmi amintesc perfect capul lui de bostan, urmărindu-ne toate mișcările și ascultându-ne toate discuțiile. Jazz a fost singurul suflet care mi-a ținut companie, după ce casa a rămas goală. Toți s-au mutat, rând pe rând camerele au rămas pustii, iar noi am rămas singuri. Mai precis, eu am rămas singură, în majoritatea zilelor, iar dacă n-ar fi fost Jazz, ar fi fost mult mai greu să trec peste acele zile și nopți de singurătate în casa de pe colină.

Pe Jazz l-am alintat mai mult decât pe oricare alt câine al nostru. Avea o mulțime de jucării, pe care le distrugea în chestiune de minute. Le înlocuiam și noi, tot în chestiune de minute. Îl plimbam cu lesa, eu mai rar, pentru că niciodată n-am reușit să învăț să-l plimb. Era puternic, agitat și mă trăgea după el.

Îl duceam la plaja special amenajată, cu acces pentru câini și era o bătaie de cap continuă. Prosoapele erau mereu pline de nisip și trebuia să fii cu ochii pe el, ca pe un copil. Dar era o bucurie, era fericit și noi la fel. În plus, eram foarte mândri de el, Jazz era un exemplar extrem de frumos, iar pentru noi, suficient de cuminte. Nu intra în apă singur, nu era genul, dar intra după noi, poate credea că suntem în pericol și avem nevoie de  ajutor. Era prietenos și n-a mușcat niciodată pe nimeni, n-am avut reclamații de niciun fel, dar pe stradă trebuia să-l plimbăm cu botniță. Cică era periculos, rasa lui se pare că e una violentă, așa au clasificat-o oamenii. Era cât pe ce să fim amendați din cauza lui, nici nu-mi amintesc dacă nu chiar am fost, până la urmă. În orice caz, am fost chemați la poliție pe motiv că n-are botniță pe stradă. Sincer, atunci când am luat decizia să-l creștem pe Jazz, nu aveam nici cea mai mică idee că există rase de câini clasificate drept periculoase pentru siguranța oamenilor.

După cum povesteam, Jazz m-a salvat de singurătate și mi-a fost cel mai bun prieten în momentele grele. Casa era izolată, eu n-am fost niciodată o fricoasă, dar nici indiferent nu-mi era. Când a venit momentul să plecăm de acolo, chestiune care n-a depins de noi și pe care nici n-am putut s-o schimbăm în vreun fel, s-a pus problema ce facem cu Jazz. A fost un moment de cumpănă, un fel de prag, pe care l-am trecut așa cum am crezut mai bine la momentul respectiv. Eu aveam un serviciu după care umblasem ceva vreme, o slujbă la care deja mă învățasem cu bunele și cu relele. Mi se oferea un contract de muncă nou, care nu era ceea ce eu doream și nu aveam unde să ne mutăm în acel moment. Ne-am pus problema să ne întoarcem, oricum în final ne-am fi întors. Și de o zi pe alta, soarta s-a schimbat. Ni s-a oferit un apartament care a fost greu de refuzat, iar în acel moment nu ne-am mai pus problema ce să facem cu Jazz?

În final, am decis așa cum am decis. Am rămas o perioadă în apartamentul de pe malul mării și cred că nimeni n-ar fi refuzat oferta. Prețul era bun, apartamentul era minunat. Am semnat și contractul de muncă, chiar dacă nu era ceea ce îmi doream, dar prețul a fost Jazz. N-am putut să-l învățăm cu noua casă, și l-am dat în adopție. Din câte mi s-a spus, este fericit la familia lui nouă și pentru mine, asta e suficient. Am încetat să vărs lacrimi pentru el, a fost o seară, au fost seri multe în care am făcut-o și dacă acum mă mai gândesc la el, încerc s-o fac cu bucuria de a-l fi avut pe Jazz în viața mea, la un moment dat.

Jazz a fost până în acest moment un subiect dureros pentru mine, regret profund că nu l-am ținut mai mult pe lângă noi, în apartament. Am încercat s-o facem o vreme, dar vina a fost a mea. Nu am avut destul de multă răbdare cu el. În plus, contractul interzicea prezența animalelor de companie, eu am vrut să respect contractul și în final, nu mai contează. Jazz are o familie nouă, nu pot schimba trecutul, oricât aș dori s-o fac și oricât de mult aș vrea să-l am din nou lângă mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post

ArisAris

Aris Îmi amintesc cu claritate ziua în care l-a adus acasă. Am ieșit din curte ca să-i întâmpin, îl aducea acasă pe primul nostru câine. L-am căutat din priviri în

BrunoBruno

Bruno A fost singurul blond din familie. L-am luat de la crescători de rasă, era un Golden Retriver și nu mai știu de ce am ales chiar rasa asta. Ne-am