În vechiul apartament de două camere în care am crescut, în sufragerie trona o canapea masivă, cu tapițeria verde. Stofa era aspră și cearșaful de la lenjeria de pat se aduna mereu spre marginea din lemn, puțin scorojită deja. Acolo îl văd încă pe tata, stând ascuns în gândurile lui, despre care doar el știa. Cu ochii închiși, întins pe spate, părea un mort a cărui respirație funcționa pe mod automat. Cred că și-a dorit cumva să plece, dintr-o lume pe care n-o mai suporta. Era felul lui de-a protesta împotriva a ceea ce nu putea schimba. De foarte multe ori mă gândesc la o posibilă întâlnire cu el, acum, în zilele noastre. Apoi mă sperii! Cred că s-ar întoarce la canapeaua lui cu stofă verde, care a dispărut și ea într-o dimensiune paralelă cu noi. Mie poate mi-ar trage a doua palmă din viața lui și mi-ar răspunde la întrebări cu aceeași replică: „O să afli când o să crești mare.”
Astăzi e ziua lui Mima!
Tata mă privește de pe canapeaua verde, bunica îmi zâmbește din ușa casei în care mi-am petrecut verile copilăriei, Iulia este un boț de carne vie, ascuns între scutece sordide, dispărând pe ușa maternității. Să fie primită această umilă pomenire a lor și cartea pe care v-o fac cadou, cu gândul la ei!
Urmați săgeata din fotografie, link-ul spre care vă îndrumă este curierul cadoului meu!
Noi cititorii, multumim pentru cadou si ne gandim cu dor si drag la toti cei plecati.