Episodul 9
Partea a II-a
În primăvară, situaţia era cu totul alta. Între timp, Kosta găsise de lucru cu ajutorul lui Miguel; avea contract de muncă, iar acum căuta un apartament în care să-şi primească familia. Muncea la o pepinieră, o firmă care se ocupa de amenajări în parcuri şi grădini prin toată zona. Locuia deocamdată într-o cameră închiriată, asta după ce Juan a scos casa la vânzare şi i-a dat pe toţi afară.
Se întâmplase prin luna februarie, moment în care barul devenise practic nefuncţional, din lipsă de marfă şi ca atare, de clienţi. Facturile erau neplătite din decembrie, apa se tăiase undeva pe la începutul lui februarie, iar furnizorii mai veneau doar ca să încaseze facturile neplătite. Juan nu dăduse niciun semn, nu plătise niciuna dintre facturi, aşa cum promisese în ziua de Crăciun. Situaţia devenise critică, astfel că Miguel i-a închiriat o cameră şi a plătit primele luni chiar din banii lui. Apoi i-a căutat un serviciu, şi nu a fost deloc greu să-i găsească unul la care se pricepea cu adevărat şi care pentru Kosta a fost o adevărată mană cerească. Era primul job din viaţa lui cu contract de muncă, cu asigurări de sănătate şi cu un salariu care intra în cont la fiecare sfârşit de lună. Acum era alt om, a fost miraculos să vezi cum o chestiune bazică pentru ceilalţi, un simplu contract de muncă şi un salariu care intra regulat în cont poate transforma un om, îi poate reda încrederea şi speranţele. Se înţelegea de minune cu colegii de muncă, vorbea ceva mai bine spaniola şi plănuia cu optimism reîntregirea familiei.
Aşa cum era de aşteptat, pentru Dani n-a fost o problemă să-şi găsească de lucru, odată cu începerea sezonului turistic. Ba chiar muncea în două locuri: la un hotel în timpul săptămânii, iar în nopţile de weekend la un bar specializat în cocktailuri, situat pe prima linie a plajei. A adunat rapid banii necesari pentru o garsonieră modestă şi acum punea deoparte pentru cursurile de barman, la care dorea să se înscrie imediat ce sezonul se încheia. Avea oferte de la câteva cluburi din zonă, pentru că între timp se specializase în practica bartenderistă şi atrăgea clienţi noi, doritori să-l vadă jonglând cu sticlele de băutură.
Francesca s-a mutat în prima fază la Zita, aşa cum stabilise în decembrie. În scurt timp a început să lucreze la studioul de dans, unde stătea la recepţie. S-a învăţat cu munca la calculator, încasa cursurile, răspundea la telefoane, primea clienţii şi făcea curăţenie în săli dimineaţa la prima oră. Acasă o ajuta pe Zita cu copiii, îşi împărţeau munca în casă şi era pentru prima dată când în casa Zitei se simţea zilnic miros de mâncare gătită.
Miguel n-a aflat niciodată amănunte despre întâmplarea nefericită prin care trecuse cu Juan; a acceptat fără prea multe insistenţe varianta povestită de Francesca, deşi loviturile din jurul încheieturilor i s-au părut mereu suspecte. Avea certe bănuieli care nu i-au dat pace o vreme îndelungată, dar care i-au fost confirmate mult mai târziu, atunci când pentru niciunul n-a mai avut prea mare importanţă. Francesca n-a putut însă să-i ascundă toate celelalte ilegalităţi pe care acesta le făcuse şi în final a fost spre norocul lor, al tuturor.
Rămasă pustie, Juan a scos casa la vânzare şi în scurt timp, aşa cum era de aşteptat, s-a umplut de okupas. Cei doi dealeri locali şi-au făcut acolo cartierul general şi au închiriat câteva camere unui grup de emigranţi ilegali. Au profitat de ea pentru o perioadă de timp, pentru că Juan n-a reuşit s-o vândă nimănui, nici chiar pentru un preţ derizoriu. Juan s-a ascuns de toţi, a întrerupt toate legăturile cu Francesca, Dani şi Kosta, chiar dacă ei l-au căutat insistent o vreme. Pentru ei era, indiferent ce s-a întâmplat după, cel care le-a deschis uşile spre lumea în care se aflau acum. Chiar dacă oarecum nefastă, intervenţia lui Juan în karma lor a fost definitorie. El i-a adus împreună, fără el n-ar fi ajuns să se cunoască, n-ar fi existat o „colină” în viaţa lor, dar nici un Miguel, cel care a desfăcut toate încurcăturile destinului.
Dintre cei trei, Kosta suferea cel mai mult şi faptul că Juan nu dorea să-i vorbească era o rană deschisă pe care nimeni nu i-o putea alina. Kosta îi datora începutul şi sfârşitul, şi-i era greu să-l vadă altfel decât aşa cum, într-un fel, chiar era: binefăcătorul lui. N-a încetat să-l caute insistent multă vreme după, chiar dacă n-a obţinut niciun răspuns din partea lui. S-a consolat doar într-un târziu, când în sfârşit şi-a văzut familia lângă el.
Asta s-a întâmplat undeva prin vară, când după terminarea şcolii în Bulgaria şi-a primit nevasta cu cei doi copii într-un apartament cu două dormitoare, proaspăt închiriat. Kosta înflorise şi umbla pe deasupra norilor, în timp ce soţia lui se străduia să se adapteze schimbărilor. Dar cum toate schimbările fuseseră doar în bine, lucrurile au mers extrem de rapid în sensul cel mai bun cu putinţă. Copiii mergeau la şcoala din cartier, o şcoală publică unde se amestecau toate naţiile adunate prin orăşelul de pe coastă şi învăţau cu rapiditate limba spaniolă. Pentru ei era foarte simplu, mult mai simplu decât pentru tatăl lor. Prin toamnă, bulgăroaica s-a angajat la un supermarket din oraş, unde a rămas până a născut cel de-al treilea copil al lor, un băieţel pe care l-au numit Juan.
Zita a sfârşit prin a-i surprinde pe toţi şi s-a căsătorit cu profesorul de tango, un argentinian brunet, sensibil şi poate puţin îndrăgostit de şefa lui. Până la căsătorie, au fost colegi şi ocazional, parteneri de sex, dar relaţia lor sporadică a rămas total necunoscută. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care Raul a avut probleme cu autorităţile şi a necesitat de urgenţă acte pentru clarificarea situaţiei de rezident. Una dintre cele mai rapide soluţii era să se însoare cu o spanioloaică, astfel că Zita i-a propus chiar ea căsătoria. Femeia a păşit în instituţia matrimonială pe uşa din dos, o instituţie care de altfel n-o interesa, poate doar în acest caz, ca un gest de frondă împotriva sistemului.
Deşi de convenienţă, căsătoria Zitei le-a dat un motiv bun să petreacă, aşa că au organizat o ceremonie civilă, oficiată de primăriţa oraşului chiar pe plajă. A urmat o petrecere pe ritmuri de salsa, tango şi flamenco chiar la barul unde lucra Dani ca barman. Zita şi-a intrat în rolul de mireasă, s-a îmbrăcat în alb, iar pe părul despletit purta scoici; era desculţă şi părea o sirenă ieşită chiar atunci din mare. Francesca şi Miguel le-au fost martori şi au purtat haine brodate cu motive naţionale româneşti, aduse de Francesca chiar din satul ei. Nevasta lui Kosta era gravidă în luna a opta, era frumoasă ca o noapte de vară cu lună plină, iar bulgarul era fericit aşa cum niciodată nu fusese. Chestiune pe care o declama în spaniola lui îmbunătăţită tuturor celor prezenţi; oamenii îl felicitau înduioşaţi, chiar dacă până atunci nimeni nu-l ştiuse nefericit, o stare pe care cel mai probabil era incapabil s-o exprime. Sau poate chiar incapabil s-o resimtă.
Dani avea o iubită oficială, dar fiind deja o vedetă locală, îi era greu să se oprească doar la una. Era efectiv vânat de turiste, de fetele din zonă şi chiar de unele solteronas mai coapte. Pe tot parcursul petrecerii a învârtit sticlele de băutură, sorbit fiind de privirile câtorva invitate şi păzit cu străşnicie de una dintre ele, care ocupa de moment poziţia oficială. Între timp, Dani vorbea o spaniolă extrem de fluidă, ba chiar avea puţin accent local. În plus, venise de acasă cu o engleză corectă, rupea puţină italiană, astfel că din spatele barului jongla şi cuvintele, nu doar sticlele de băutură. Toate prognozele în cazul lui Dani indicau un succes fulminant în cariera pe care o începuse din pură necesitate, succes care-i va atrage cu siguranţă oricâte frumuseţi feminine îşi va dori prin preajmă. Şi cel mai probabil, un cont bancar care-l va face rapid să compenseze perioada de muncă la negru, în barul de pe colină.
Au fost invitaţi cei mai buni profesori de dans din zonă, prieteni cu mireasa şi o parte dintre cursanţi, astfel că petrecerea s-a transformat într-un show spontan cu cele mai reuşite momente de dans ale sezonului. Cum totul s-a desfăşurat la vedere, pe terasa deschisă a barului, plaja s-a umplut de curioşi care au filmat şi uneori transmis live pe reţelele virtuale. Nunta Zitei a fost balul sezonului, iar studioul ei a devenit unul dintre cele mai celebre din regiune, câştigând chiar mai multă popularitate decât avea deja.
Juan a lipsit de la petrecerea Zitei şi a continuat să le respingă toate apelurile telefonice. Trecuseră luni de când nu mai ştiau nimic despre el, iar casa de pe colină se năruia, sub asaltul okupaşilor. Francesca stătea tot la Zita, aduna fiecare bănuţ şi era înscrisă la şcoala de şoferi. Zita nu-i ceruse chirie pe cameră, dar contribuia la cheltuieli, gătea şi aveau împreună grijă de copii. Vestea despre căsătoria prietenei n-a luat-o prin surprindere, avea deja bani suficienţi pentru a plăti avansul chiriei pentru un apartament, chestiune care-şi dorea să devină realitate înainte de începerea sezonului turistic.
Când şi-a împachetat bagajele, a regăsit dosarul roz şi s-a gândit că e momentul să-i dezvăluie secretul, chestiune care s-a întâmplat puțin după mutarea ei. În acel moment, trecuseră mai bine de doi ani de la dispariţie, Zita nu ştia nimic despre actuala adresă a lui Ines şi nici nu aflase motivul concret al plecării. Între timp, se împăcase cu gândul c-a fost părăsită, deşi nu se putea împăca cu felul în care Ines o făcuse. După o perioadă, a încetat să se frământe şi să se acuze pentru presupusele greşeli săvârşite în relaţia lor, ba chiar a încercat să şi-o amintească fără ranchiună pentru felul în care a ales să iasă din viaţa ei. Decantase din amintirile cu ea momentele frumoase şi mai regreta doar faptul că n-o înţelesese, că n-o putuse ajuta şi salva de ea însăşi.
Deşi căsătoria lor a debutat dintr-un interes care nu avea nimic în comun cu dragostea, în timp Raul s-a dovedit un tată extrem de bun pentru copiii Zitei. Au rămas împreună şi chiar dacă flama dintre ei nu producea scântei, au format o pereche în care ambii şi-au găsit un echilibru şi o stabilitate care le lipsise până atunci. Raul era un tip extrem de sentimental, o persoană foarte „de casă”, calităţi ce-i lipseau cu desăvârşire Zitei. Îi plăcea să gătească, era un maniac al ordinii şi curăţeniei, un tată răbdător şi grijuliu. Cu excepţia orelor pe care le preda la academie, se dedica exclusiv şi cu mare plăcere noii familii şi casei pe care o menţinea impecabil. Pentru Zita era o binefacere, cu greu mai găsea puţin timp liber între compromisurile profesionale pe care le avea, printre care munca desfăşurată la fabricarea bijuteriilor începuse să capete o tot mai mare pondere. Deşi nu stabiliseră date şi nici termeni limită, erau de comun acord să divorţeze într-o bună zi şi să pună punct căsniciei de convenienţă. Timpul însă trecea cu uşurinţa cu care trece atunci când toate sunt pe făgaşul potrivit, astfel că ziua aceea nu părea să vină degrabă. Cum copiii creşteau şi banii câştigaţi împreună le deveniseră mai mult decât suficienţi, au renunţat la închirierea camerelor în perioada de vară. Au transformat încăperile de la etaj şi au făcut dormitoare pentru copii, iar în cea mai încăpătoare, Raul a amenajat un atelier nou, luminos şi încăpător, pentru afacerea Zitei care luase avânt şi le depăşise aşteptările.
După căsătoria Zitei, Francesca s-a mutat într-un apartament tot la prima linie de mare, aproape de Miguel. Şi-au pus problema să se mute împreună, adică Francesca la el, şi probabil ar fi făcut-o dacă ea n-ar fi dorit să prelungească măcar o vreme libertatea pe care şi-o câştigase cu greu. O libertate de care abia acum putea profita cu adevărat, pentru că salariul îi intra la timp în cont, avea o stabilitate care-i dădea siguranţă şi se trezea tot mai des planificând chestiuni care până mai ieri i se păruseră inaccesibile. Avea o mulţime de prieteni cu care ieşea des în oraş, uneori în compania lui Miguel, dar nu neapărat. Mergea la fitness de trei ori pe săptămână , făcea flamenco şi salsa, aproape că termina şcoala de şoferi şi plănuia să se înscrie la un curs de limbi străine, cel mai probabil engleză. Făcuse chiar două excursii scurte în scop exclusiv turistic, un fapt absolut în premieră pentru ea. Ideea de a se muta la Miguel i se păruse atractivă, o rezolvare extrem de comodă şi fără îndoială avantajoasă, dar care presupunea unele renunţări pe care ea încă nu era dispusă să le facă.
Tot cu ajutorul lui a găsit locuinţa situată într-o clădire cu şase etaje, o garsonieră cochetă şi cu aer boem la un ultim etaj, fără lift. Chiria era convenabilă, pentru că proprietarii, o pereche de prieteni de-ai lui, o preferau închiriată, decât disponibilă şi posibilă pradă pentru spărgătorii de case. Împreună au zugrăvit pereţii şi au făcut câteva reparaţii; doar strictul necesar. Avea o bucătărie reformată şi complet utilată, baia era în condiţii acceptabile, dar mobila era veche şi practic inutilizabilă. Miguel i-a cumpărat o sofa confortabilă şi o saltea pentru patul din dormitor, cadou de casă nouă. Din fericire, n-au fost obligaţi să urce pe scările înguste niciun şifonier, pentru că locuinţa avea dulapuri încastrate în perete, moderne şi curate, instalate odată cu reformarea bucătăriei. Spre entuziasmul Francescăi, a fost obligată să-şi utileze toată bucătăria cu produse noi: şi-a cumpărat veselă, câteva oale, tigăi performante pe care le visa demult, feţe de masă, seturi de prosoape. Banii adunaţi nu i-ar fi ajuns, dar pentru că avea deja un contract de muncă, a obţinut de la bancă un card de credit cu care a reuşit să plătească o parte dintre produsele demult visate. A trăit fiecare moment cu o bucurie nedisimulată, desfăcea fiecare cutie încet, cu răbdare, savurând fiecare mişcare. A aranjat în toate poziţiile posibile lucruşoarele pe rafturile curate, le schimba locurile ca şi cum ar fi fost bibelourile vechi din casa părintească; îşi trecea palma peste ţesătura materialelor, se trăgea câte un pas înapoi şi le admira, nevenindu-i să creadă că sunt toate ale ei.
Avea curajul să facă planuri de viitor şi regreta că n-are nicio calificare. Meseria de chelneriţă o furase de voie, de nevoie, acum se specializa ca secretară la academia de dans, dar visa un job care să-i aducă nu doar satisfacţia unui salariu, în fiecare lună. Îi avea ca modele pe Dani, pe Zita, ba chiar şi pe Kosta, care în sfârşit făcea ceea ce-i plăcea. Gândea despre ea că n-are niciun talent special, care s-o inspire şi s-o ajute să scape din rutina unui job banal, dar tot Miguel a salvat-o când i-a amintit că nu mâncase niciun tort mai bun decât al ei. Cursurile de patiser costau mult mai mult decât o maşină de mâna a doua pe care visa să şi-o cumpere, dar în mod categoric prefera să se deplaseze cu bicicleta încă o vreme ca să le poată face. A bifat cursurile ca pe un obiectiv nu foarte îndepărtat de îndeplinit în anii care vor urma.
La scurt timp după ce s-a stabilit în noul apartament, au trecut la planificarea unui viitor mai apropiat: vacanţa de vară, primul concediu oficial din viaţa ei şi pe care urma să-l petreacă cu Miguel în România.
În octombrie, odată sezonul turistic închis, s-au urcat în maşină şi au plecat spre România. Miguel a tras obloanele la magazin şi a trasat un plan de călătorie. Prima oprire era Italia, în casa fratelui ei, stabilit acolo de câţiva ani buni. Între timp, acolo i s-a născut primul nepot, un băiat pe care Francesca n-a avut ocazia să-l cunoască. Familia era stabilită într-un orăşel aproape de Veneţia, urmau să petreacă o zi şi acolo.
Pentru Miguel, cu excepţia României, niciuna dintre ţările aflate pe traseu nu erau necunoscute, aşa ca pentru ea. Francesca avea doar experienţa călătoriei înspre Spania, din care îşi amintea doar senzaţia picioarelor amorţite şi fascinantele peisaje din sudul Franţei, când vegetaţia sub jocul razelor de soare privită de pe fereastra autocarului semăna din ce în ce mai puţin cu partea de lume pe care o cunoştea ea. Din lunga călătorie îşi mai amintea doar zorii în care s-a trezit după o noapte chinuită pe scaunul îngust, iar în stânga ei era marea. Lumina din autocar era roşie, a întors capul şi a zărit discul incediar care se ridicase de jumătate; au fost câteva secunde, autocarul a cotit şi răsăritul s-a ascuns printre stânci. Parcările au fost singurele opriri şi în niciuna n-avusese timp să admire peisajul, mai degrabă se preocupase să-şi ocupe un loc la cozile care se formau în faţa toaletelor.
Au făcut un tur al României şi au ajuns din Deltă, până în Bucovina. Pe parcursul călătoriei, Francesca nu s-a dovedit a fi un ghid de mare ajutor. Cu excepţia faptului că vorbea româneşte acolo unde era strict necesar, Miguel a fost cel care a descoperit obiectivele de vizitat din fiecare loc în parte, tot el studia recomandările pentru restaurante, chiar şi în ceea ce privea specialităţile culinare specifice locului. Astfel că, în final, el a fost cel care i-a prezentat ţara din care provenea, şi nu invers, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Lucrurile s-au schimbat când au ajuns în satul ei, acolo unde au parcat maşina şi au despachetat valizele pentru o săptămână întreagă. O perioadă pe care au dedicat-o exclusiv familiei şi celor câţiva prieteni pe care Francesca dorea să-i revadă. Miguel a insistat să schimbe maşina de spălat primită cadou de la Mişu, pe care maică-sa încă o folosea şi să-i cumpere un televizor color, pe care l-au instalat în fosta ei cameră. Au dus-o pe maică-sa la câţiva doctori, i-au plătit analize şi Francesca s-a străduit să evite orice discuţie în contradictoriu cu ea. Chestiune destul de dificilă, având în vedere că mama-i reproşa plecarea:
– Singura mea fată, tu trebuia să fii lângă mine la bătrâneţe, îi şoptea cu răutate. M-ai lăsat pe mâna nurorii!
În pus era scandalizată de faptul că venise însoţită de un bărbat cu care nu era măritată. „ O să-şi bată joc de tine, o să te părăsească”, iar Miguel o întreba surâzând stânjenit: „Ce-a zis, ce spune?”.
În săptămâna pe care cei doi au petrecut-o acasă, mama nu s-a atins de băutură şi toate replicile aruncate la mânie au fost iertate, în final. La plecare, Francesca a fost uşurată de faptul că n-au fost obligaţi să asiste la una dintre crizele mamei, tot mai dese în ultimii ani, după cum îi explica cu tristeţe fratele ei. A plecat din sat resimţind o certă eliberare, puţină vinovăţie şi convingerea că-şi găsise locul acolo unde se afla acum. Casa-i era în altă parte, destinul jucase baba-oarba şi un loc necunoscut, ales la întâmplare pentru ea devenise de acum locul căruia îi spunea acasă.
La vamă, aflaţi încă pe teritoriul României, Miguel a oprit înaintea punctului de control. Cu un gest puţin teatral şi o atitudine cursi, deloc caracteristice lui, dar exact pe gustul fetei, a îngenunchiat chiar lângă tabla pe care scria „România” şi a cerut-o în căsătorie. Și totul a fost în pofida faptului că replicile răutăcioase ale viitoarei soacre îi trecuseră pe lângă urechi, neînţelese fiind; Francesca nu le tradusese niciodată.
INES
După ce tatăl a lăsat-o la căminul studenţesc, nu s-ar putea spune că s-a străduit prea tare să redevină cea de dinainte. Toţi acei tineri din jurul ei, veseli, gălăgioşi, fericiţi, au făcut-o să se simtă ca-n primii ani de copilărie, atunci când cel mai sigur loc din masia părinţilor era sub plapuma din camera ei. Niciodată nu fusese mai singură pe lume, niciodată monştrii din întuneric mai înfricoşători. N-a revenit în cabinetul psihologului, colega de cameră nu şi-a putut respecta promisiunea făcută tatălui de-a o însoţi acolo de trei ori pe săptămână. S-a izolat, a lipsit de la cursuri şi într-un final previzibil a fugit spre ferma bunicilor. Din nefericire, a găsit poarta cea mare închisă şi casa ferecată cu lacăte, altfel ar fi intrat şi probabil nu s-ar fi ajuns la dispariţia care a adus la disperare familia întreagă. A regăsit gaura-n gard, acolo unde o ştia dintotdeauna şi a stat preţ de câteva ore la mormântul bunicilor, culcată sub ulmul imens. Spre înserat a pornit pe şosea, retrăind ultimul drum parcurs alături de bunici. În gând le auzea vocea, hohotele de râs ale americanului, incantaţiile bunicii, ba chiar şi lătratul disperat al câinelui care a fugit o vreme în spatele maşinii. Noaptea, la lumina farurilor, o furgonetă plină de tineri a parcat aproape de stânca de pe care s-a prăbuşit Chevroletul; aici era Ines, deformată de plâns, vânătă de frig şi neinteligibilă.
Era o trupă de artişti ambulanţi, care trecea întâmplător prin zonă. Pentru început, i-au propus s-o ducă până în cel mai apropiat oraş, dar cum nimeni n-a pus prea multe întrebări, nimeni n-a descusut-o şi nici n-a dădăcit-o cumva, Ines şi-a dorit să rămână în continuare cu ei.
Au adoptat-o, pentru că în trupa lor fiecare avea câte o istorie neştiută, un secret, o spaimă de care fugea. Ines a rămas cu ei mai bine de un an, iar o perioadă nimeni n-a aflat că era pe lista persoanelor dispărute, aşa cum nimeni nu i-a aflat drama personală. Trupa ambulantă dădea spectacole pe străzile marilor oraşe şi se muta în permanenţă, urmărind vara şi căldura pe harta Europei. Ines şi-a câştigat pâinea cu ajutorul acordurilor de chitară, abilitate pe care a exersat-o şi perfecţionat-o nu cât pentru o scenă adevărată, dar suficient pentru cele câteva monede pe care trecătorii le aşezau în pălărie. Aspectul angelic, fragil şi lecţiile primite în copilărie de la un chitarist de flamenco, prieten cu americanul şi cunoscută vedetă locală, i-au permis să supravieţuiască cu bine neaşteptatei experienţe de viaţă.
Colegii de trupă au fost discreţi, asta până când unul dintre ei i-a văzut la ştiri fotografia printre persoanele dispărute. Atunci s-au sfătuit şi au decis spre binele micii lor comunităţi ca Ines să-i abandoneze. Au pus ban pe ban şi i-au dat o sumă enormă pentru ei, undeva la patru sute de euro, cu care ea trebuia să încerce să revină la civilizaţie. Tot împreună au ales un mic orăşel de coastă, au dat un ultim spectacol, au căutat o pensiune ieftină, dar decentă şi s-au despărţit ca o familie, la poarta încăperii unde Ines îşi plătise chiria pentru o lună.
Tinerei i-a fost uşor să-şi găsească un serviciu, oraşul fiind aproape de graniţa franceză, plin de turişti; ori franceza nativă, precum şi engleza pe care o vorbea aproape perfect i-au asigurat urgent vreo trei interviuri, pe care unul l-a luat încă din prima lună când a ajuns acolo.
Între timp, fără ca nimic să ajungă la urechile ei, testamentul a fost deschis. Ferma aparţinea în întregime unicei nepoate, care crescuse alături de ei şi care era acum dispărută de pe faţa pământului. Pe lângă fermă, drepturile asupra mărcii de brandy create de american stăteau în aşteptarea semnăturii ei, fără de care niciunul dintre moştenitori nu putea lua nicio decizie definitivă. În situaţia în care nimeni din familie n-a dorit nici să se stabilească la fermă, şi nici să preia conducerea micii distilării, toate au ajuns în grija ajutorului de-o viaţă a bunicilor, un vecin din satul de pescari. Omul ştia totul despre fermă, deţinea reţetele lui secrete, dar respecta cu sfinţenie dorinţele americanului de discreţie şi producţie pe scară mică.
Dorinţe care nu coincideau cu planurile moştenitorilor, dornici să scoată profitul rapid din vânzarea fermei, a liniei de brandy şi practic a numelui care marca stelele de pe etichetă. Cum ambele tranzacţii erau imposibile fără semnătura lui Ines, au reuşit prin tertipuri judiciare să obţină un contract prin care au lărgit producţia de brandy. Practic, au închiriat linia de brandy unui rus, care a scăzut preţul în detrimentul calităţii, a triplat producţia, astfel că familia s-a îmbogăţit peste noapte din dividente.
Rusul era un mafiot multimilionar, exilat la o fermă din vecinătatea americanilor. Urmărit internaţional şi cu reţeaua luată în vizor, reuşise să fugă împreună cu familia şi o parte dintre acoliţi, ascunşi pe un yacht înmatriculat pe numele unui cetăţean rus care, cel mai probabil, habar n-avea că deţine o astfel de ambarcaţiune. A ajuns pe Mediterana, apoi în satul de pescari unde a cumpărat cea mai izolată fermă din zonă chiar de pe vremea când bunicii mai trăiau. Şi-a ridicat o fortăreaţă în jurul ei, avea inclusiv un drum privat de acces de unde oameni lui observau şi limitau accesul oricărui trecător, dar mai ales a celor care încă îi urmăreau. Banii obţinuţi ilicit erau depozitaţi undeva prin paradisurile fiscale, iar acum căuta oportunităţi să spele o parte din ei. I-au atras imediat atenţia linia de fabricaţie pentru brandy şi ferma izolată, rustică şi cu mult teren în jurul ei. În plus, ferma deţinea un loc care l-ar fi ajutat în alte posibile tranzacţii ilegale, sau la o evadare rapidă, dacă ar fi fost cazul. Era vorba despre golful cu acces direct de la fermă, unde nu aveai posibilitatea să ancorezi vase mari, dar în care puteai ajunge cu bărci de calibru mai mic chiar până la ţărm. Pe vremea când încă trăiau bătrânii, putea spera doar la o colaborare cu aceştia, la o eventuală extindere a liniei de brandy, care i-ar fi adus un oarecare câştig, dar care, mai presus de toate, i-ar fi permis accesul la golf, adevăratul scop pentru care încerca să se strecoare în viaţa lor.
Scund, cu o piele rozalie acoperită de pistrui şi o chelie mascată de câteva şuviţe roşcate, rusul încercase de nenumărate ori să intre în viaţa bunicilor, pe uşa principală. Îşi dorea să le câştige încrederea, pentru ca mai apoi să-şi pună planurile în aplicare. La început s-a prezentat ca un simplu client. Profitând de vecinătatea dintre cele două ferme, a continuat lansând invitaţii la cină, oferind plimbări cu yahtul, neobosit în ţelul lui de a le intra sub piele. Insistent, a reuşit de câteva ori să-l urce pe yaht, doar pe el, pentru partide de pescuit în care îşi trata invitatul demonstrând opulenţa celor care preţuiesc luxul, mai presus de orice altceva. Nona îi mirosise caracterul şi refuza categoric orice invitaţie, şuierându-i bunicului printre dinţi: „Nu-l vreau în preajma noastră!” Dar bunicul nu avea intuiţia Nonei, era de o bunătate care uneori friza naivitatea şi nu era capabil să depisteze răutatea din oameni. N-a văzut niciodată nimic suspect în insistenţele lui, nici măcar atunci când a primit prima ofertă pentru fermă, o sumă care dubla valoarea ei reală. A continuat să-l accepte ocazional în preajmă şi să-i refuze mai apoi propunerile de extindere a afacerii cu amabilitate, dar suficientă fermitate. Între timp, rusul cumpărase o mare parte dintre proprietăţile locale, terenuri şi câteva case de pescari din satul cel mai apropiat. Mai apoi, şi-a extins aria achiziţiilor şi construia un imperiu imobiliar, înregistrat pe numele unor colaboratori, spălând bani prin tranzacţiile de cumpărare – vânzare, sau de recondiţionare ale imobilelor.
Pe Ines o cunoscuse ocazional, pentru că Nona o ţinea cât mai departe de el. Îşi întindea în schimb antenele peste tot, descosea beţivii din bar, trăgea de limbă pe oricine era dispus să-i povestească amănunte despre viaţa celor de la fermă, şi nu doar despre ei. Aduna informaţii, de preferinţă compromiţătoare despre cei care urmau să cadă victimă insaţietăţii lui de achiziţii. Aflase astfel că fata vizita cu regularitate un psihiatru bătrân din oraşul învecinat şi că semăna cu Nona, era singuratică, avea certe probleme de relaţionare, detalii cărora nu le-a dat o prea mare atenţie la timpul acela, dar care s-au dovedit importante mai târziu.
Moartea neaşteptată a americanilor i-a venit ca o mănuşă, chiar dacă un timp şi-a văzut planurile date peste cap de testamentul lor. Ines era dispărută, el se consola cu contractul de închiriere care îi asigura mult doritul acces la golf, când unul dintre colaboratori i-a semnalat prezenţa fetei în zona de nord a Spaniei. I-a fost destul de uşor să-i dea de urmă şi să contacteze proprietarul imobiliarei unde se angajase între timp fata. I-a oferit acestuia exclusivitate în tranzacţionarea contractului de vânzare-cumpărare a fermei americanilor, cu toate comisioanele uriaşe aferente, în schimbul ajutorului pentru a-şi duce planul la bun sfârşit. Sumele de bani promise şi pe care nu le-ar fi putut visa niciodată în contul lui, un mărunt agent dintr-o imobiliară obscură, alături de promisiunea de a deveni proprietarul principalei agenţii din regiune, au fost suficiente pentru a accepta cea mai simplă tranzacţie care i se propusese până în acel moment: stabilitatea emoţională a proaspetei lui angajate.
Rusul era conştient că moartea fetei în condiţii neclare n-ar fi fost cea mai bună soluţie şi nici măcar ardoarea cu care dorea să-şi atingă scopul nu-l determina să ajungă la un gest extrem. Familia ar fi putut deveni suspicioasă, poliţia ar fi putut investiga inclusiv mişcările ilegale intreprinse la semnarea contractelor pentru exploatarea liniei de brandy. Orice mişcare greşită i-ar fi putut întârzia sau chiar deturna planurile. Nu-şi permitea să atragă atenţia asupra lui, să fie chestionate într-o formă sau alta „bunele lui intenţii”; era o situaţie pe care dorea să o evite cu orice preţ. Pentru ca toate să meargă aşa cum spera, avea nevoie de relaţii bune cu vecinii, avea nevoie de un nume curat. Ştiind că Ines a avut mereu probleme de comportament şi că vizita un psiholog de la o vârstă fragedă, şi-a dat seama că cel mai bun plan era să facă inutilă semnătura ei din actele de vânzare. Dacă reuşea într-un fel sau altul să obţină un document care s-o ateste pe Ines ca fiind un moştenitor incapabil, ar fi eliminat-o din schemă foarte simplu. Pentru asta era suficient ca fata să fie internată într-un ospiciu, să obţină un certificat medical în acest sens, şi să fie îndepărtată astfel chiar de propria familie. Planul lui diabolic era s-o hărţuiască prin intermediul unor colaboratori, s-o sperie şi să-i provoace psihoze, ieşiri nervoase, crize de isterie, toate demonstrabile şi cu probe pe care le-ar fi pus chiar el la dispoziţia tuturor, inclusiv familiei. Chestiunea l-ar fi absolvit de orice vină. Nimeni nu şi-ar fi dat seama că acolo este mâna lui, pentru că inclusiv familia recunoştea faptul că Ines avea o instabilitate psihică evidentă încă din primii ani de viaţă. Singurul lucru pe care trebuia să-l facă pentru asta era să o găsească, după care totul ar fi putut fi foarte uşor pus la cale, într-un fel, sau altul.
I-au dat de urmă aproape deodată: familia, care o căuta pe cale legală, cu ajutorul poliţiei şi rusul, care avea încă o armată de subordonaţi prin toată Europa. Asta se întâmpla cam la trei luni după ce ea se angajase la firma de imobiliare din oraş şi avea deja un chek-in de tot atâtea luni la pensiunea din oraş.
Între timp, Ines habar nu avea că este căutată de mafia rusă. Despre familie, bănuia că este disperată şi că răscoleşte fiecare colţişor, dar intenţiona să-i contacteze curând, atunci când va fi pe picioarele ei, stabilă şi cu suficienţi bani ca să-şi hotărască singură viitorul.
După scurt timp de la angajare, au început problemele la serviciu şi o mulţime de oameni ciudaţi au început să o urmărească peste tot.
Querida Nona,
Azi la plajă m-am simţit din nou încolţită. De data asta, cei pe care îi suspectez că erau pe urmele mele nu vorbeau o limbă slavă oarecare. Vorbeau rusa.
M-am aşezat pe un şezlog. Am renunţat demult să aleg plajele pustii, acolo unde mergeam de obicei. Merg acum la plaja unui hotel, unde este mereu plin. Plătesc un şezlog şi să mă confund uşor cu o turistă, zic eu. Vorbesc doar franceza. Întotdeauna sunt multe familii, mulţi copii şi sper că nimic nu mi se poate întâmpla, câtă vreme sunt înconjurată de atâţia oameni.
Astăzi totul părea în regulă, dar după scurt timp au început să se adune şezlonguri în jurul meu. La un moment dat, locul era izolat de restul turiştilor. Stăteam singură, într-un cerc de tumbone aşezate strategic în jurul meu! Şi toate erau ocupate de ruşi care mă priveau de sub borurile mari ale pălăriilor şi din spatele ochelarilor fumurii. O pereche de vârstnici retraşi la umbră, doi malaci cu aspect KGB-ist, trei tipe suple cu sânii goi, o familie de obezi rozalii cu un copil la fel de prăjit ca şi ei. În spatele meu aveam doar aleea de bambus pe care circulau cei de la bar, iar pe drumul de pe plajă trecea cu viteza melcului un echipaj de poliţie.
M–am ridicat de două ori: odată am mers la baie şi una dintre fetele cu sânii goi m-a urmat. M-a aşteptat la ieşire. A doua oară m-am ridicat ca să intru în apă. De data asta, m-a urmărit unul dintre malaci. Cel rozaliu. A luat şi copilul obez cu el şi s-au învârtit în apă doar în jurul meu.
Pe plajă am auzit doar ruseşte, de aceea cuvintele în spaniolă le deosebeam atât de clar. Şi ele erau: franţuzoaică nebună, plagă de meduze inexistente, fluturi în cap, urmărire…Mi se părea că-mi transmit un mesaj. Ştiu că se cunoşteau între ei cu toţii. Chiar dacă o făceau cu discreţie, îşi adresau cuvinte şi între ei. Mai ales atunci când spuneau în spaniola lor stâlcită unul dintre cuvintele cu subînţeles.
M-am speriat când am auzit „muerta o desaparecida para siempre” apoi am auzit hohote de râs care au întors capetele turiştilor din jurul nostru. M-am ridicat să plec, hotărâtă să ajung rapid acasă şi să-mi adun toate lucrurile, să mă mut undeva, poate la Zita pentru un timp. Pe alee m-a ajuns unul dintre băieţii africani care deservesc plaja privată şi mi-a şoptit la ureche: „Am eu grijă de tine, te păzesc eu”.
M-am speriat şi am luat-o la fugă.
Te extraño,
Ines
va urma
dicționar de buzunar #findelmundo
* solteronas – necăsătorite mai coapte
* cursi – siropos, kitchos
* tumbona – șezlong
* muerta o desaparecida para siempre – moartă sau dispărută pe vecie