Fin del Mundo – ep 8

Episodul 8

INES

S-a născut într-o familie conservatoare şi tradiţionalistă, undeva în sudul Franţei, dar o bună parte din copilărie a locuit în casa bunicilor, pe coasta de sud a Spaniei. Aici era preferata bunicului, fiind singura fată dintre cei şapte nepoţi pe care-i avea de la copiii lui. A petrecut primii ani din viaţă pe plaja şi câmpurile din jurul fermei, în deplină libertate şi izolare, ferma fiind situată pe o stâncă care se iţea din malul nisipos, la o depărtare de şapte kilometri de prima localitate, un sat în care mai rămăseseră pe vremea aceea doar bătrâni ştirbi, care încă nu auziseră de implaturi dentare. Casa era construită cu semeţie şi puţină inconştienţă chiar pe stânca abruptă, de unde coborai pe nişte scări săpate în piatră direct pe malul cu nisip fin şi mare lină, în care puteai să înaintezi metri buni fără ca apa să-ţi treacă de nivelul genunchilor. Motiv pentru care marea purta mereu mustăţi albe de la spuma valurilor sparte încă din larg, iar bunicii nu purtau grija nepoţilor în verile lungi, interminabile, din sud. În plus, plaja era într-un golf aproape închis spre larg de ţărmul care-i potolea curenţii şi freamătul, astfel că doar la unele furtuni mai puternice valurile creşteau în dimensiuni şi deveneau periculoase pentru înotători. Plaja era aproape în întregime pustie, doar nepoţii bătrânilor din sat se mai scăldau la orele când soarele nu dogorea excesiv. Turiştii rătăciţi prin zonă, majoritatea în autocaravane, trăgeau la un camping din apropiere, cu acces la altă plajă şi arareori se mai rătăcea câte unul pe golful lor: golful Americanului, cum îl cunoşteau cei din zonă.
Bunicul era unul dintre emigranţii goniţi de foamete, îmbogăţit peste noapte undeva prin California anilor de dinainte de război, reîntors cu banii cash într-un cufăr din lemn, închis cu lacăt, ascuns în cala unui pescador gallego de talie mare. Nimeni nu ştia povestea adevărată a îmbogăţirii neaşteptate, deşi toate gurile rele o puneau pe seama talentului nativ de-a da gust ca nimeni altul brandy-ului pe care îl fabrica după rețetele lui secrete. Cert este că odată umplut cufărul cu bilete de valoare mare, bunicul s-a îmbarcat pe pescadorul gigant al compatrioţilor galezi şi a plătit cabina modestă în care a călătorit cu un transpalet înfoliat în care stăteau clădite câteva lăzi din preţiosul lichid, produs la negru. Bunicul n-a venit singur din marea călătorie; în afară de cufărul plin de bilete verzi, a adus-o şi pe Nona, americancă doar prin cetăţenie, născută şi crescută într-o familie mexicană, cu o fire nostalgică, introvertită şi silenţioasă ca o panteră neagră.
S-au stabilit pentru o vreme în satul învecinat fermei, doar atât cât a durat construcţia casei pe care bunicul a proiectat-o după modelul caselor californiene din zona viticolă de unde se întorsese. S-a încăpăţânat s-o facă cocoţată pe stânca de la marginea terenului pe care îl cumpărase pe bani puţini, lumea fiind încă sărăcită de războiul care secase Europa. Pe restul proprietăţii a plantat şiruri de viţă-de-vie şi câteva rânduri de măslini.
La parterul casei a construit un garaj enorm în care şi-a parcat Chevroletul, motocicleta cu ataş şi tractorul, aduse toate de acolo, cu un alt vas, ajuns la câteva săptămâni după ei. Distileria a ridicat-o departe de casă, spre capătul opus al terenului, de unde avea acces direct la şoseaua care-l lega de civilizaţie, dar la locuința propriu-zisă se ajungea doar după ce treceai printr-o poartă uriaşă de fier forjat și străbăteai un drum de piatră accesibil doar celor care-şi anunţau vizita cu suficient timp înainte. Le aparţinea practic costişa întreagă, iar americanul a investit mult mai mult în gardul enorm, de cărămidă, cu care s-a izolat de lume, decât în terenul pe care l-a cumpărat de la una dintre văduvele sărăcite ale satului de pescari.
La trei ani după repatriere aveau un copil născut, unul pe drum şi o linie de producţie de brandy cu o capacitate redusă, dar cu o calitate care suplinea valoric numărul sticlelor produse. Deşi a avut numeroase oferte de la investitorii care i-au propus linii de producţie la nivel industrial, americanul nu şi-a extins niciodată afacerea, pentru că nu le lipsea nimic ca să fie fericiţi, nimic care cu banii obţinuţi le-ar fi putut aduce mai mult decât deja aveau.
Li s-au născut trei băieţi în decursul a şase ani, astfel că americanca a fost văzută foarte rar prin lume, iar când îşi făcea apariţia, era fie gravidă, fie purtând sugari lipiţi de corpul ei cu eşarfe colorate, în stil mexican. Dacă americanul era un tip jovial şi sociabil, nevasta lui era exact contrariul, lucru care i-a adus în zonă renumele de „la vieja rara”, care făcea aluzie la comportamentul ei mai degrabă autist în relaţiile cu vecinii, cu partenerii de afaceri ai soţului sau mai târziu, cu prietenii fiilor. De fapt, femeia era doar introvertită şi suferea de nostalgie incurabilă, lucru care nu afecta cu nimic relaţia aproape perfectă pe care o avea cu bărbatul ei, pe care îl iubea şi cu care se iubea pasional şi zgomotos, fără urmă de tristeţe.
Copiii au crescut într-o libertate totală, dar au fost şcoliţi încă de când puteau sta pe scaun şi ţine creionul între degete chiar de mama lor, care avea calificare şi menire de învăţătoare, deşi aici, pe meleagurile patriei de adopţie, nu-şi practica meseria. Când au început să frecventeze şcoala din sat, băieţii ştiau deja să scrie, să citească, să socotească, numeau toate capitalele importante şi posedau cunoştinţe de cultură generală pe care unii elevi din sat nu le aveau nici la absolvire. Oricum, şcoala din sat avea doar vreo zece elevi, se amestecau învăţăcei novice cu cei care absolveau cele şapte clase primare care se cursau obligatoriu. După primul an, americanii au ajuns să-şi ajute învăţătorul, să-i instruiască pe cei care erau la început şi nu ştiau nici măcar să numere până la zece. Mama lor a continuat cu educaţia în privat, pentru că punea puţină bază pe şcoala din sat şi avea un vis pe care-l nutrea în secret: voia să-şi vadă băieţii şcoliţi la universităţi, activi, extrovertiţi şi ieşiţi din tiparele după care era croită ea. Poate de unde ea niciodată nu-şi îndeplinise visul de-a studia istoria, nu devenise profesoară şi nu profesa cu adevărat, şi asta nu din lipsa banilor, care în familia ei nu fuseseră niciodată o problemă. Mai degrabă din cauza firii ei păcătoase, care o oprea în pragul uşilor şi a oportunităţilor de tot felul. Voia să ştie că fiii ei n-o vor moşteni, sau dacă cumva o moşteniseră, ea făcuse tot posibilul să corecteze această însuşire aducătoare de regrete tardive.
Pe tot parcursul copilăriei lor, americanul şi-a dus copiii la şcoală în motocicleta cu ataş, dacă era vreme bună, sau cu Chevroletul, atunci când ploua sau vântul bătea-n rafale puternice şi tăioase. N-a lipsit decât în săptămânile în care a stat imobilizat la pat, cu piciorul în ghips, după o cădere dintr-unul din măslinii în care s-a căţărat să cureţe o creangă bolnavă şi în rarele zile când gripa îl ţintuia la pat. Rezistent ca un lemn de esenţă tare, americanul devenea un copil plângăcios la orice suferinţă fizică, iar singura persoană pe care o suporta prin preajmă era mexicanca silenţioasă, care-l oblojea cu tincturi, ceaiuri şi plămade din plante culese şi fierte chiar de ea, după învăţăturile bunicii ei. Era înalt şi solid, avea pielea arsă de soare, precum migdala coaptă, cu care părea chiar să se asemene şi la miros. Părul îl purta mereu lung şi încărunţise înainte de vreme, astfel că pe la cincizeci de ani era aproape alb, fapt care contrasta puternic cu ochii de un albastru limpede şi inocent. Braţe puternice, picioare uşor curbate spre exterior şi o burtă care-i ieşea încăpăţânată peste cureaua pantalonilor de salopetă. Şi-a învăţat băieţii cu munca la vie şi în distilărie, unde lucrau atunci când mama lor nu-i sechestra cu cărţile-n faţă; făceau degustări de vin împreună chiar de la vârste la care buletinul n-ar fi permis-o, şi au prins magia vinului, materia primă din care produceau apoi brandy-ul, devenit între timp produs de referinţă pentru rafinaţii cunoscători. Vindea doar pe sprânceană, doar clienţilor care-i erau fideli încă de la începuturi, şi rareori celor noi, care-i băteau la poartă aducând cu ei o poveste care-l cucerea înainte chiar de a-l cuceri preţul pe care-l ofereau. Niciodată nu bătea palma cu marile lanţuri de magazine, aşa cum niciodată n-a acceptat să-şi vândă marca pentru industrializare. Aprecia şi susţinea micile negoţuri, afacerile de familie, restaurantele şi barurile cu istorie şi poveste proprie, în care mâncarea era gătită din legume proaspete, uleiul de măsline se presa în curtea fermei, peştele se negocia la primele ore ale dimineţii, direct din plasa pescarilor locali.
Unul dintre clienţii cei mai vechi era un francez, care avea o fermă foarte asemănătoare cu a lui şi făcea negustorie cu vin în zona de sud a Franţei. Doar că francezul, pe lângă fermă şi cramă, mai avea o mică braserie pe care o ţinea nevastă-sa şi care, după câţiva ani de funcţionare a primit o stea Michellin. Cu el făcea afaceri chiar de la începuturi, când francezul s-a rătăcit prin zonă cu autocaravana şi familionul lui întreg, format din nevastă, doi copii, o bunică pe jumătate senilă şi un câine pe care-l chema Jazz. Copiii şi câinii s-au jucat împreună pe plaja din golful Americanului, pentru că oamenii erau în căutare de linişte şi pustietate şi le-au găsit tocmai acolo. Asta i-a adus împreună într-o după-amiază de august care s-a prelungit cu un foc de tabără la care s-au fript prinse în ţepuşe de lemn câteva dorade pescuite chiar atunci de francez, înecate de adulţi în brandy şi vin alb de la ferma americanilor. Între ei s-a stabilit o relaţie mai degrabă de prietenie decât de afaceri, americanii au mers în Franţa la ferma lor în fiecare an, iar francezii au continuat să revină cu autocaravana în formaţie completă, mai puţin bunica, care între timp murise la o vârstă pe care nimeni nu şi-o mai amintea cu exactitate. Când băieţii au crescut, i-au trimis verile de la unii la alţii, ca ajutoare pe lângă ferme şi cu scopul de-a învăţa fiecare limba celuilalt. Unul dintre ei a învăţat atât de bine limba şi a prins drag de Franţa, astfel că a mers începând de la optsprezece ani la o universitate din zonă, unde dorinţa lui a fost să studieze oenologia şi a devenit unul dintre cei mai renumiţi şi bine plătiţi oenologi din zonă. S-a însurat cu o franţuzoaică de familie bună, cu castel, domeniu şi cu o pasiune nedisimulată pentru artă, lucruri scumpe şi mărci de renume internaţional. Din căsătoria lor s-au născut doi copii, al doilea născut fiind Ines, venită târziu, când părinţii erau deja trecuţi; o copilă introvertită, timidă şi sensibilă, care moştenise firea bunicii paterne.
De mică, Ines a avut diferite spaime, pe care în casa mare şi cu o mamă mult prea preocupată de evenimentele sociale şi artistice, nimeni nu i le potolea. Tatăl, americanul junior cu cetăţenie spaniolă, naturalizat francez, călătorea aproape tot timpul, cu scopul de a alimenta conturile familiei, dar şi de a scăpa de nevasta lui, care cu vârsta se transformase într-o snoabă înţepată şi frigidă. A crescut singuratică şi puţin sălbăticită prin camerele întunecoase ale enormei masii, iar singurul loc unde cu adevărat se simţea în siguranţă era la americani, bunicii paterni din sudul Spaniei, unde dacă ar fi fost după ea, s-ar fi mutat pentru totdeauna.
În casa părinţilor nu făcea decât să se joace de-a Spania, singurul loc în care se simţea în siguranţă şi unde spaimele erau ele însele speriate de soarele zilelor de vară. Acolo, fricile se ascundeau în locuri în care micuţa Ines nu le mai regăsea, pentru a fi apoi alungate prin descântecele Nonei spre locuri neştiute. La ferma bunicilor avea drept gardieni statornici câinii familiei şi ca prieteni, toate lighioanele care populau câmpurile din spatele zidurilor înalte. Bunicul o plimba cu aceeaşi motocicletă cu ataş, care acum era o piesă cu care făcea senzaţie la toate paradele clubului de colecţionari de maşini şi motociclete retro, pe care chiar el îl înfiinţase în zonă. Chevroletul îl scotea rar din garaj, doar pentru paradele speciale în care se adunau pasionaţi din toate colţurile lumii, veniţi cu bărci şi cu avioane cargo pentru ocazia asta. Americanului nu-i scăzuse deloc energia, dar se mişca puţin mai greu, luase în greutate în urma exceselor făcute cu chille şi quesadilla pe care le gătea americanca exact pe gustul lui; purta părul lung până la umeri, era complet alb, iar o barbă la fel de albă îi ascundea ridurile. Bunicul semăna acum extrem de izbitor chiar cu Moş Crăciun, iar pentru Ines, venită din singurătatea rece a masiei franceze, chiar era. Avea o adevărată slăbiciune pentru nepoată, după ce crescuse trei băieţi şi şase nepoţi. Fata reuşea să-i scoată la lumină cele mai bine mascate până atunci sentimentalisme şi bunicul nu-i rezista cu nimic. Pentru ea, lăsa munca de la distilerie în grija angajaţilor care ştiau deja mersul la fel de bine ca el. O scotea la pescuit, mergeau în motocicleta cu ataş la toate bâlciurile din zonă şi se scăldau în mare până la ore târzii din noapte. Nona nu-i acompania aproape niciodată, pentru că pe lângă timiditatea ei deja proverbială printre cunoscuţi, de când plecaseră băieţii şi pe măsură ce îmbătrânea, se comporta tot mai ciudat. Rămânea mult timp singură, pentru că în toţi aceşti ani nu reuşise să-şi facă prietene, iar americanul continua să fie singura persoană în faţa căreia se despuia de toate tăcerile. Rămânea cu bătrânii câini ai familiei, care-o urmau tăcuţi în toate peregrinările ei singuratice pe câmpurile din jurul proprietăţii, în căutare de ierburi de leac. Adesea le vorbea, iar cei din sat se închinau la trecerea ei, copiii se ascundeau după fustele mamelor, iar tinerii râdeau şi-şi dădeau coate. Nona avea acum părul până la călcâie, pentru că nu-l tăiase de la plecarea din America, iar şuviţe late, albe îi brăzdau coada impresionantă. Era firavă, aproape că nu se citea toată viaţa zbuciumată în trupul aparent de adolescentă, poate doar pe pielea stafidită ca o smochină uscată-n soare; era scundă şi maronie, întocmai cum era privirea ei misterioasă. Mintea îi era populată de fantasme, duhuri şi creaturi stranii cu care conversa şi pe ale căror sfaturi se baza pentru tratarea şi protejarea celor dragi ei. Tot mai ciudată, tot mai însingurată, pe măsură ce îmbătrânea.
Din nefericire, Ines moştenise inadaptabilitatea bunicii la oameni în general, îi evita pe cât posibil şi ca niciun copil de vârsta ei, prefera să se joace singură. Alegea, ca şi bunica, compania câinilor care-i făceau mereu pe plac şi reuşeau să-i alunge fricile; îl prefera pe bunicul, care era jucăria ei cu păr cărunt şi pe bunica, care-i spunea cele mai fantasmagorice poveşti, inventate chiar de ea.
În primii ani, vacanţele se prelungeau cât dorea ea de mult. Şi dorea. Părinţii îi trimiteau săptămânal o scrisoare, pe care bunica o citea cu o intonaţie şi o dicţie perfectă pentru toată lumea din casă, inclusiv pentru câinii care o ascultau şi ei nemişcaţi, cu urechile ciulite. Petrecea în casa părinţilor perioade scurte în timpul iernii şi pe durata sărbătorilor, timp care-i trecea cu greutate, ascunsă de cele mai multe ori în camera ei, sub plapuma groasă, conversând în gânduri cu bunicii de departe şi reconstituind poveştile fabuloase ale Nonei. Cu toate astea, nici oenologul, nici snoaba de maică-sa n-au văzut ceva ciudat în comportamentul ei, pentru că Ines era o fetiţă extrem de politicoasă, cuminte şi care mânca tot din farfurie, iar pentru ei, asta era suficient.
Problemele adevărate au început când Ines a început şcoala, chestiune care scurta extrem de mult vacanţele la bunici. Odată cu primele crize de isterie, în dimineţile în care refuza să plece la şcoală, şi cu primele dispute violente cu colegii, cauzate de injurii pe care le primea din cauza faptului că toţi copiii o vedeau ca pe o ciudăţenie, părinţii au început să-şi ducă fiica la psiholog şi să coştientizeze faptul că Ines avea probleme. Nimic nu s-a putut face pentru micuţa inadaptată, pentru că la toate întrebările lor, părinţii şi specialiştii angajaţi primeau mereu acelaşi răspuns, iar soluţia devenea tot mai evidentă, pe măsură ce devierile de comportament deveneau tot mai grave. Ines dorea să trăiască la bunici şi indiferent cât de mare era dezgustul mamei, devenise o realitate pe care trebuiau să şi-o asume, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Repatriată acolo unde îşi avea memoriile şi forţa, Ines a frecventat şcoala din oraşul apropiat; cea din satul de pescari era demult desfiinţată, din lipsă de elevi. Bunicul a dus-o zilnic la şcoală, ca şi pe taică-su, fie cu motocicleta cu ataş, fie cu Chevroletul cel nou, urmaş al bătrânului din garaj, venit şi el cu vaporul de departe. Când a crescut, a început să meargă singură cu autobuzul care aduna elevii din toate zonele izolate, pentru că odată ajunsă aici, crizele au devenit tot mai rare, până când au dispărut de tot. Ines a continuat să fie o adolescentă puţin atipică, care prefera în serile de sâmbătă compania bunicilor şi a câinilor de la fermă, dar a frecventat şcoala cu rezultate excepţionale, a participat la aniversările colegilor, şi-a făcut trei prietene pentru confesiunile cele mai intime, a mers în excursii şi a continuat să fie considerată puţin altfel doar pentru accentul ei ciudat în care litera „r” răsuna prelungit şi era rostită din fundul gâtlejului, ca în franceză. În concluzie, înconjurată de iubirea necondiţionată a bunicilor, Ines a devenit o adolescentă timidă, retrasă, dar niciuna dintre trăsăturile mai sus amintite n-o deosebeau prea mult de majoritatea adolescenţilor de la şcoala ei. Şi de la nicio şcoală, în general. A continuat vizitele la psihologul care-i devenise confident şi sfătuitor, continua să-şi viziteze părinţii în vacanţele de iarnă şi s-a transformat într-o tânără fragilă, cu o ţinută elegantă şi sobră, de caracter nesigur şi sensibil.
S-a îndrăgostit platonic de câţiva colegi, aşa cum era normal la vârsta ei; uneori pe rând, alteori de mai mulţi deodată. Le scria epistole lungi în jurnalele ei secrete, cuvinte care niciodată n-ajungeau să fie citite de altcineva, cu excepţia bunicii, care profita de lipsa ei şi le citea zilnic cu voce tare, pentru ea şi pentru câinii familiei. Cu niciunul dintre ei n-a trecut de pragul unui sărut romantic, al plimbărilor lungi, al cinematografelor şi fotografiilor la minut din târgurile de fiesta. Americanul îşi dădea uşor consimţământul pentru aceste escapade, pentru că avea convingerea că nepoata lui era mai raţională chiar decât el şi pentru că la primele întâlniri, fără ştirea lor, îi urmărea de la distanţă, pentru orice eventualitate. Nona îi făcea descântece şi o urmărea şi ea cu puterea minţii, pentru că dragostea ei depăşea orice limită pământeană şi avea puterea s-o însoţească peste tot, fără chiar să calce peste pragul uşii.
La nouăsprezece ani, Ines frecventa primul an din cursul de lingvistică franceză, cu dorinţa de-a deveni profesoară, sau traducătoare, sau chiar ambele deodată. Era începutul semestrului, după o vacanţă de iarnă din care tocmai revenise de la părinţi. Bunicii au scos Chevroletul de colecţie din garaj, Nona i-a făcut tortillas caseras pe care urma să le împartă cu colegele de cameră de la cămin şi au plecat toţi trei spre oraş. Nona îi însoţea doar pentru că era început de an şi avea obiceiul să dezlege farmecele din camera şi patul fetei, obicei care o stânjenea teribil pe Ines, dar de care îi era imposibil să se elibereze.
La întoarcere, bunicii au derapat pe şoseaua udă încercâd să evite un câine rătăcit, Chevroletul a părăsit carosabilul şi s-a rostogolit peste stâncile de pe marginea şoselei. N-a ajuns în mare, a rămas suspendat şi a fost necesară intervenţia unui helicopter utilitatar pentru recuperarea maşinii complet distruse. Bunicul a fost găsit cu capul zdrobit, pe locul şoferului, dar Nona zburase de pe locul din dreapta şi corpul ei a fost găsit de scafandri doar după câteva zile de căutări. Câinele era şi el mort, zăcea pe marginea şoselei, iar vecinii au constatat că era unul dintre câinii americanilor, care probabil scăpase pe poarta principală când au plecat şi care bântuia drumurile, încercând să-i găsească.
Pe bunicul l-au ţinut câteva zile în morgă, timp în care au căutat trupul bunicii pe fundul mării. N-a durat prea mult, curenţii nu erau puternici în zonă; au pus-o într-un sicriu închis, aşa că nimeni nu i-a mai revăzut frumoasele plete albe şi mâinile ridate, osoase, cu piele cafenie, care au frămantat în toţi acei ani o iubire statornică şi infinită pentru fiecare dintre ei. Ca să plece-n consens, aşa cum au trăit, au închis şi sicriul bunicului, dar amândoi le-au zâmbit dintr-o poză pe care le-o făcuseră francezii într-una dintre serile de vară petrecute la plajă. Nona râdea din spatele lui cu toţi dinţii spre cameră, părul lung îi cădea peste umărul drept şi ţinea ambele mâini pe umerii lui. Americanul era aşezat pe un scăunel de pescuit şi arăta mândru spre cameră două dorade pescuite chiar atunci. Purta una dintre pălăriile de cowboy aduse din marea lui călătorie, era la bustul gol, desculţ şi încă n-avea pic de burtă. Li s-a părut cea mai potrivită fotografie, pentru că în cele formale, din studiouri, nici unul dintre ei nu semăna cu personajele pe care ei le purtau în minte în forma în care vor persista acolo pentru totdeauna.
Înmormântarea a fost pe măsura vieţii lor. În afară de familie, nepoţi, cumnaţi, s-au adunat toţi bătrânii ştirbi ai satului, partenerii de afaceri din toate colţurile lumii, colegi de şcoală ai nepoatei, familiile acestora. Americanii au fost iubiţi, le-au fost modele, le-au dat spectacol în viaţă, şi chiar în moarte. Colegii de la clubul de colecţionari au scos la paradă cu ocazia asta cele mai speciale modele din dotare, la care au afişat cu toţii panglici negre ce fluturau în curentul de aer al convoiului nesfârşit format pe şosea. Un grup de flamenco a cântat piesele de suflet ale bunicului, iar Nona a fost omagiată de un grup de mariachi, aduşi de fiul ei de departe. I-au îngopat în curtea masiei, sub ulmul plantat de bunic în anul construcţiei chiar în acest scop şi căruia bunicul îi spunea mereu „copacul sub care vom dormi”.
Ines a umblat sedată în primele zile, pentru că nimeni nu-i putea suporta tânguirile, astfel că la înmormântare era pe jumătate amorţită, umbla sprijinită de fratele ei pe care îl întreba uneori cu voce stinsă dacă totul se petrece aievea, sau este doar un coşmar de-al ei. Familia a rămas câteva zile după înmormântare, încercând fiecare dintre ei un dialog cu Ines, care trecea printre ei ca o umbră, nu se atingea de mâncare şi o găseau adeseori în camera ei, pitită sub plapumă, rostind incantaţiile Nonei. Era imposibil să discute cu ea, dar era inevitabil s-o facă; Ines nu putea rămâne aici singură, restul familiei era răspândit la depărtări. Unchiul din Madrid i-a propus s-o ducă cu el, părinţii o doreau în Franţa, dar Ines nu răspundea nimic, îşi punea mâinile la urechi şi se tânguia încet, întocmai câinilor familiei, care nu se mişcau de lângă ulm din ziua înmormântării. Tatăl ei a rămas acolo mai bine de o lună, şi-a anulat toate deplasările, conferinţele şi întâlnirile de afaceri. A încercat în tot acest tip s-o trezească pe Ines la viaţă, a dus-o aproape zilnic la psihologul ei şi împreună au reuşit să facă un plan. Ines urma să-şi termine semestrul început la şcoală, după care se va transfera la o universitate din nord, sau chiar în Franţa, pentru a fi mai aproape de familia ei. Deocamdată Ines putea să-i viziteze oricând dorea şi el va veni mai des, pentru că erau necesare decizii în legătură cu masia, cu afacerea bunicilor. ,,Timpul le va aranja pe toate” i-a spus tatăl când a lăsat-o la şcoală, după aproape două luni de la tragedie. Ines părea împăcată, izbucnea mai rar în plâns, cel puţin aşa i-a părut tatălui, în momentul în care s-au despărţit la uşa camerei de cămin.
După câteva zile, tatăl a primit un telefon de la secretariatul universităţii, prin care era anunţat despre dispariţia fiicei lui.

va urma
dicționar de buzunar #findelmundo

* gallego – din Galicia
* la vieja rara – spaniolii au un fel foarte frumos de a-și alinta nevestele, le spun uneori „mi vieja”. Înseamnă „bătrâna mea” tradus mot-a-mot, dar este spus fără niciun sens peiorativ, mai degrabă ca un alint. Aici cu sensul de „bătrâna ciudată a americanului”.
* chille, quesadilla, tortilla – mmmmm, yammi, sunt sigură că știți
* caseras – făcut în casă
* mariachi – ceva pentru care aș plăti și eu să-mi cânte, în timp ce aș savura câteva quesadillas de la mama lor
* masia – domeniu care cuprinde locuința, terenul, noi cred că am putea să-i spunem fermă

4 thoughts on “Fin del Mundo – ep 8”

  1. Rodica C . spune:

    In limba romana nu se foloseste expresia se cursau .

    1. Delia spune:

      O să corectez la final totul. Mulțumesc pentru observație. Insist, vă rog să-mi indicați fiecare greșeală.

  2. Gadian Eugenia spune:

    După prima lectură nu pot să spun decât:” WOW ce nepoată talentată am, să îmi trăiască “. Trebuie să îl mai citesc odată.

    1. Delia spune:

      După cum am spus, și mie îmi place!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post