Fin del Mundo – ep 7

Episodul 7

 

Juan a revenit la bar după două săptămâni. Între timp, la vânzare mai aveau doar cafea şi alcool scump, pe care nu-l comanda nimeni. Căsuţa poştală se umpluse de facturi neplătite, iar furnizorii veneau zilnic, ca să-şi recupereze banii pentru marfa livrată. Niciunul nu-şi primise ultimul salariu, dar continuau să deschidă barul zilnic, încercând să vândă ultimele produse rămase în stoc. Mai intrau doar pensionarii, clienţi zilnici, iar la ultimele evenimente la care au închiriat localul au plătit chiar ei marfa, din banii lor, ca să nu fie obligaţi să le anuleze. Francesca purta cheia de la camera Zitei mereu în buzunar şi o pipăia din când în când: faptul că putea oricând să se refugieze acolo îi dădea curaj să continue. Pe Miguel a încercat să-l evite în primele zile, când vânătaia era foarte vizibilă, dar apoi i-a venit ideea s-o bandajeze. I-a spus că a alunecat pe scări, s-a lovit la mână, iar în cădere şi-a luxat încheietura. Purta un pansament elastic şi a evitat astfel oricare altă întrebare, pentru un scurt timp.

Miguel a luat la început de bună povestea ei, dar după un timp a insistat să meargă împreună la medic, pentru o radiografie. A fost obligată să-i explice de ce nu are medic de familie şi n-a putut să ascundă faptul că nu are contract de muncă, şi ca urmare nici asigurare de sănătate. Până la urmă a recunoscut că nu are nici măcar contract de închiriere şi permis de rezidenţă.  Că practic, era un fel de okupas, deşi avea acordul verbal al proprietarului.

– Nu, nici Dani, nici Kosta n-au. Aveam planuri să le facem, dacă lucrurile ar fi mers mai bine la restaurant. Dar n-a fost aşa.

– Nu înţeleg cum ai putut accepta să te instalezi aici fără contract?! Fraţii tăi nu ţi-au explicat nimic? Pe ce lume trăiţi?

– După cum vezi, pe lumi total diferite de a ta! i-a trântit-o Francesca cu o voce iritată. Ar trebui să fii pus în aceeaşi situaţie ca noi ca să poţi înţelege totul. Nu-mi cere să-ţi explic ceva ce nu ai putea niciodată înţelege. În orice caz, ultimul lucru de care am eu nevoie acum e să-mi faci tu morală, aşa că poţi pleca dacă lumea asta a noastră te incomodează!

– Oooo, oooo, nu te ambala aşa! Nu te înţeleg, dar nici nu te judec! Faptul e oricum consumat, dar e clar că nu mai puteţi continua aşa niciunul, rămâne să vedem cum se pot regla toate.

Până la urmă, deşi extrem de iritat de situaţie, Miguel n-a plecat niciunde; o iubea pe Francesca şi era prea târziu să mai plece undeva unde nu se afla ea.

Francesca nu era femeia pe care o căutase, chiar dacă nu se putea spune despre el că vreodată căutase una în mod special. Cu siguranţă însă, nu avea nimic din personalitatea celei despre care şi-ar fi putut imagina că-i vor schimba obiceiurile şi convingerile de burlac. Francesca nu era o frumuseţe frapantă, nu avea o personalitate debordantă şi era departe de-a avea o viaţă rutinară, bine aşezată, ca a lui. Un poco simplona, după cum a comentat fratele lui, imediat după prânzul familial. Cu toate astea, Francesca nu era doar o aventură pasageră din dormitor, nici un moft de câteva zile, sau o problemă pe care el s-o rezolve cu niște telefoane. După doar câteva săptămâni în preajma ei, după noaptea de amor din apartamentul lui a capitulat în faţa simplităţii, a admis că o iubeşte şi toate problemele ei au devenit implicit şi ale lui.

 

Querida Nona,

 

Sunt obosită. Dorm prost şi repede, iar mâncarea nu-mi stă în stomac. Mi-e tot mai greu să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Mi-am dat demisia, dar se pare că are nevoie de mine şi nu găseşte o alta în locul meu. Greu de crezut, dar uite că aşa e!

Am renunţat să mă consum şi cum durerile de spate mă înnebunesc şi ele, am mers la medic. Acum sunt în concediu medical, sper să îmi accepte demisia când mă întorc. Până atunci, încerc să-mi pun gândurile în ordine.

Zilele trecute au spart un apartamentul din bloc. Era gol, proprietarii vin rar. De fapt, în bloc sunt mai multe apartamente goale, decât locuite. În fine, cineva a reclamat la poliţie, au fost anunţaţi proprietarii, iar eu am tot aşteptat să vină cineva, să mă întrebe dacă am văzut vreun suspect, să dau declaraţii. N-a venit nimeni. Normal că mi-e frică, asta îmi mai lipsea. De atunci, dorm cu lumina aprinsă şi cu un cuţit sub pernă. Ca şi cum aş putea să mă lupt cu un atacator, dacă ar fi cazul!

 

Nu ţi-am terminat povestea, de atunci au trecut câteva zile bune. Nu am păţit nimic şi cuţitul l-am pus la loc în sertar, între timp. Iar astăzi am fost din nou la medic, mi-am prelungit medicalul, pentru că demisia tot nu o acceptă.

Culmea e că de fiecare dată regăsesc la cabinet aceeaşi doctoriţă. Chiar şi la serviciul de urgenţe, ceea ce e extrem de ciudat! Şi poartă mereu o broşă cu floarea soarelui. Ştii că e floarea mea preferată! Mă interoghează ca pe un copil indisciplinat: „Te-ai purtat bine, ai fost cuminte?” Doar scrie în fişa mea că am vrut să mă sinucid, dacă o preocupă asta de ce nu mă trimite la un psiholog, un psihiatru, ce-o fi?! În schimb, mi-a prescris din nou tranchilizante şi somnifere dintre cele mai puternice. Dar mie mi-e teamă de astfel de dependenţe! Aş vrea să te am aproape, sau să-l am aproape pe psihiatrul meu, el mă cunoaşte, cu el aş putea vorbi. Doctoriţa asta nu face decât să-mi prescrie medicamente pentru paranoici!

 Am uitat să-ţi povestesc ceva. Ştii, de când cu spargerea aia, cam de atunci, internetul şi telefonul merg foarte prost. Se întâmplă ca la birou acum, mi se pare că cineva se  conectează pe laptop-ul meu. Moussul se mişcă singur, are viaţă proprie. E virusat, m-am gândit. Şi telefonul merge ciudat, se întrerupe în timp ce vorbesc, face microfonie, aşa c-am făcut reclamaţie la compania unde sunt abonată.  Între timp, netul a dispărut complet, iar după câteva zile bune şi multe reclamaţii, au trimis o echipă. Cei doi s-au învârtit cam fără rost pe lângă aparate şi au constatat:

„Aparatele n-au nimic”. Chestiune pe care o ştiam şi eu, echipamentele au fost verificate de firmă prin internet de câteva ori. Dar să vezi ciudăţenie! De fapt, n-aveau nimic, dar nici măcar semnal nu aveau, pentru că era tăiat cablul de internet. Din exterior! „Ce s-a întâmplat?”, m-au întrebat cu o voce răstită. Dar eu de unde să ştiu, doar nu mi-am tăiat singură cablul!

Acum, nebună sau nu, tot nu pot să nu mă întreb: oare au toate legătură între ele? Şicanele de la job, telefonul care pare urmărit, internetul care nu mai funcţionează, cei care mă urmăresc pe stradă, spargerea dată în apartamentul de deasupra mea, doctoriţa de la cabinet, tratamentele puternice care mi se prescriu. Poate cineva are interesul să înnebunesc. Sau măcar să par nebună.

Pero hasta que pase, te mando un beso en el cielo.

Ines

 

Având mult timp liber, Francesca cobora zilnic în oraş, unde se întâlnea cu Miguel. Mâncau împreună, fie la el în apartament, fie la o terasă din oraş, după care făceau plimbări lungi, pe malul mării. Faleza unea oraşele învecinate printr-o alee pietonală, mărginită de palmieri şi de vegetaţie bogată. Pe alocuri se lăţea generos, şerpuia printre parcuri, locuri de joacă şi tufe de leandri. Întocmai ca oraşul, aleea era în acea perioadă a anului aproape pustie; doar în locurile de joacă pentru copii şi la cele cu aparate de gimnastică instalate de primăria oraşului era puţină animaţie. Inevitabil făceau o pauză  de câteva minute în zona aparatelor, unde chibiţii trecuţi îi puneau la zi cu ultima bârfă din cartier. În marea lor majoritate pensionari, trecătorii se opreau să schimbe câte o vorbă cu proprietarul celui mai cunoscut magazin de yahting din oraş şi să-i cunoască novia venită tocmai din România. Miguel se cunoştea aproape cu toată lumea, oraşul era mic şi după o săptămână de plimbări, Francesca devenise pentru toţi la rumana de Miguel. Soarele era încă extrem de generos, afară era cald, mult mai cald decât în spatele pereţilor din casa de pe colină. Uneori, prelungeau plimbările până spre apus, scoteau bicicletele din garajul blocului şi pedalau distanţe lungi pe pistele care se învecinau cu marea. Francesca şi-a cumpărat haine sport, adidaşi comozi şi a renunţat la hainele pe care obişnuia să le poarte înainte de-al cunoaşte pe Miguel. Era relaxată, îndrăgostită şi fără nicio teamă pentru ziua care urma. Avea acum pielea obrajilor roşii, pistruii de la soare îi umpleau nasul, şi-n părul lung până spre talie şuviţe aurite natural de soarele zilelor de plimbare. Uneori, sfârşeau ziua în apartamentul lui, unde făceau dragoste leneş, în lumina roşie a soarelui spre apus. Miguel suna la magazin şi inventa o minciună, sau ieşea doar spre seară, când îi obosea moliciunea patului, strada se anima şi clienţii deveneau mai numeroşi. Francesca rămânea singură, îşi umplea paharul de vin şi privea apusul de pe terasă, cu mintea golită de orice griji, sau planuri pentru viitor.

 

 

Era decembrie, aproape de Crăciun. Oraşul se dezmorţea sub avalanşa turiştilor care reveneau pentru câteva zile, atraşi de soarele generos al coastei mediteraneene. Se deschideau câteva hoteluri, restaurantele ridicau obloanele şi încingeau plitele. Aproape toate magazinele se activau în regim de urgenţă şi afişau anunţurile cu ,,Liquidacion por traspaso”, o tactică a localnicilor, care atrăgea mult mai mulţi vânători de chilipiruri decât un simplu anunţ cu reduceri. Afişul era acelaşi din anii trecuţi, îl ştergeau doar de praf, pentru că, în realitate, nimeni nu vindea afacerea şi în anul următor îi găseai tot acolo.

Strada principală era iluminată de un Crăciun pe stil mediteranean; printre clasicele steluţe, pe alocuri atârnau spânzurate de cablurile electrice figurine din plastic în formă de banane, palmieri, ananaşi, cămile şi siluete uriașe ale Regilor Magi, pulsând în toate culorile curcubeului. Decoraţiunile Crăciunului spaniol erau extrem de diversificate şi strada principală fremăta sub luminile lor intermitente. Pe lângă brăduţii împodobiţi, belenurile ocupau o bună parte din spaţiul vitrinelor, iar micul Isus din plastic dormea printre paie în toate magazinele, în parc, în piaţa centrală.

Privind trecătorii îţi era destul de dificil să identifici anotimpul în care te aflai. Soarele încălzea şi puteai lenevi la terasă, fără nicio instalaţie de încălzire pentru exterior, chiar fără haină. Temperatura scădea rareori sub cincisprezece grade. Cu toate astea, localnicii purtau şaluri de lână, paltoane, căciuliţe şi cizme lungi, până la genunchi. Calendaristic, era iarnă. Pe de altă parte, turiştii rătăciţi prin zonă, majoritatea veniţi din ţările nordice, îşi etalau cu dezinvoltură ţinutele de vară, încurajaţi de soarele care te ducea cu gândul la sezonul estival. Şi cu siguranţă, pentru un finlandez de exemplu, aici chiar era. Îi depistai pe cei veniţi pentru câteva zile de relaxare de la distanţă; el în şort, slapi şi tricou mulat. Ea în rochiţă de stambă, florală şi transparentă, sandale cu talpa plată şi curele fine. De obicei, însoţiţi de copii blonzi şi angelici, cu pantaloni scurţi şi mânuţe roşii, arse de soarele puternic. Pentru câteva zile, terasele erau din nou pline şi aerul mirosea a cafea, bere la dozator şi vară indiană. În amalgamul de şorturi, şlapi, cizme, tricouri, paltoane, brazi şi instalaţii, soare şi palmieri, Francescăi îi era greu să resimtă atmosfera sărbătorilor de iarnă. Doar colinzile care răsunau din megafoane şi poate graba cumpărătorilor de-a umple plasele cu cadouri te duceau cu gândul la Crăciunul care urma să vină peste câteva zile.

 

De Crăciun a fost invitată în casa părinţilor lui Miguel, dar n-a avut inima să-i abandoneze pe băieţi. A preferat să gătească împreună şi să sărbătorească alături de noua ei familie de pe colină. Au decorat salonul principal cu beteală, iar Kosta a făcut rost de un brad pricăjit, pe care au pus câteva globuri ieftine, cumpărate de la bazarul chinezesc. S-au apucat de gătit cu două zile înainte, pentru că sărbătoarea îi reunea pe mulţi în jurul aceleaşi mese. Urmau să vină fraţii ei, Kosta, Dani, Zita cu copiii, olandezul singuratic şi cei doi dealeri de marijuana, clienţii lor nelipsiţi. După câteva discuţii contradictorii, au căzut de acord să-l invite şi pe Juan, care era totuşi proprietarul localului şi al casei, chiar dacă nu-şi luaseră salariile de-o vreme, iar conflictul dintre ei era departe de a fi aplanat. Francesca s-a ocupat de prăjituri şi de sarmale, Kosta urma să prăjească carnea pe grătar, iar Zita să contribuie cu o specialitate locală: paella. Ceilalţi participanţi aveau în sarcină platourile cu fructe de mare şi salată proaspătă, deliciile locale specifice meselor de Crăciun de aici.

Miguel n-a putut renunţa la tradiţia familiei, mai ales în ziua de Crăciun. Interogat de fiecare membru de familie în parte, a fost obligat să explice absenţa Francescăi şi să-i asigure pe toţi că nu s-au despărţit. Pe de altă parte, le-a promis celor de pe colină să nu lungească prea mult masa cu familia şi să apară şi el la deschiderea cadourilor.

La masă, Juan s-a prezentat cu salariile lor complete în plic şi a plecat după scurt timp, fără să se aşeze. L-a tras deoparte pe Kosta şi i-a cerut să-i aducă toate facturile neplătite, acumulate până în acel moment; a promis să revină după sărbători, pentru o discuţie mai lungă.

– Până atunci, dacă rămâneţi fără marfă, puteţi să vă consideraţi toţi în concediu.

Unul fără plată, desigur, pentru că n-aveau niciun contract care să stipuleze într-un fel vacanţele lor. În timpul scurs de la atacul asupra Francescăi, evitase să dea nas în nas cu Miguel, care-l căuta insistent la telefon şi-i lăsa repetat mesaje vocale. Mesaje rămase fără niciun răspuns. Nu avusese suficient curaj să afle cât i-a povestit Francesca, dar bănuia că este încă liber pentru că Miguel nu aflase nimic despre întâmplarea din ziua aceea.

În timpul scurtei vizite, n-a privit spre Francesca deloc şi a evitat-o pe Zita în ultima secundă, reuşind să demareze chiar în momentul în care ea îşi scotea copilul din scaunul special al maşinii parcate pe alee.

 

 

Querida Nona,

 

Astăzi ies la plajă. Simt că mă sufoc în casă, nu mai am aer. În ultimul timp, adorm spre dimineaţă doar, nopţile sunt sufocante şi extrem de zgomotoase. Azi noapte am stat până târziu pe terasă şi am privit Luna. Splendidă, uriaşă, distantă. Marea era doar o pată neagră pe fundalul nopţii; doar razele metalice îndrăzneau să se mai scalde în întunericul profund. Nu este briză, nu sunt valuri, aerul e imobil şi încremenit. Am adormit acolo, când s-a stins zgomotul străzii şi temperatura a devenit suportabilă.

Zita mă aştepta pe plajă. Am ieşit din bloc pe strada pustie. Doar un bărbat la capătul străzii, nicio maşină, doar trotinete electrice, mute, fantomatice. Cavalerii armatei lor sunt costumaţi în negru, poartă căşti la urechi şi par păpuşi giganteşti, manipulate de o maşinărie misterioasă. Înfricoşătoare această pustietate mută, populată de clădiri pe punctul de a se evapora sub arşiţa insuportabilă. Şi de trecerea fantomatică a siluetelor negre. În urma lor aerul rămâne imobil, iar totul îmi pare un miraj provocat de canicula din iulie.

Pe plajă oamenii mă privesc ca pe o curiozitate. Zita îmi vorbeşte, dar nu aud nimic. Văd privirile lor din spatele ochelarilor de soare, de sub borurile pălăriilor de paie, iar la megafon anunţă o plagă de meduze. Ciudat, n-am văzut niciuna, apa e curată şi neclintită. Zita mă priveşte ciudat în timp ce eu caut meduzele pe nisipul ondulat, sub pietrele ude, în apa cristalină; nu le găsesc.

Urechile mi s-au înfundat şi s-a făcut linişte; doar în mintea mea e zgomot, mult zgomot. Văd din nou telefoanele mobile îndreptate spre mine, lumea continuă să-mi facă fotografii, în timp ce Zita îmi întinde un prosop. „Unde sunt meduzele?”o întreb. Zita mă trage spre cearceaful nostru şi încep dintr-o dată să aud ce-mi spune. Îmi vorbeşte despre o cameră, despre un loc unde aş fi aproape de ea, unde aş fi în siguranţă. Mă prinde de umeri, vrea să mă şteargă pe păr în timp ce-mi vorbeşte, îmi vorbeşte, îmi vorbeşte… Întrezăresc cu coada ochiului zecile de telefoane îndreptate spre noi.

Am plecat fugind, udă şi desculţă, în timp ce la megafoane anunţau o plagă inexistentă de meduze.

Nona, mă tem că mi-am pierdut minţile!

Te extraño,

Ines

 

Adunaţi toţi în jurul bradului cam sărăcăcios, au deschis cadourile, au pus muzică şi au dansat până târziu în noapte. Francesca a primit o brăţară de argint, cu un pandantiv frumos, reprezentând copacul vieţii. Pe cutie scria Pandora. I-a dăruit lui Miguel o cămaşă de in, cu motive naţionale româneşti, pe care a comandat-o din ţară pe internet şi un clop maramureşan de paie, cu bentiţă tricoloră. Miguel le-a îmbrăcat amuzat şi a învăţat să pronunţe „ţuică de prune”, băutură adusă la petrecere de fraţii ei. Palinca tare, aromată, le-a dezmorţit limbile şi descreţit frunţile încă de la aperitive. După câteva sute de fotografii şi nenumărate shoturi, au dansat flamenco, au făcut demonstraţii de dansuri maramureşene, au cântat şi ţâpurit în spaniolă, română şi bulgară, după care Francesca şi Miguel au plecat la apartamentul din oraş. Zita a dus copiii la somn şi au rămas acolo doar bărbaţii, ca să golească sticlele care mai erau de golit. Fraţii urmau să doarmă în camera ei şi a doua zi să coboare cu toţii la plajă, pentru a participa la scalda colectivă în mare, o tradiţie locală despre care ei aflau acum.

 

Francesca şi Miguel au ajuns primii în parcul de pe faleză, unde urma să se desfăşoare activitatea la care participa întreaga suflare a oraşului. Francesca afişa o eleganţă demnă de prima zi de Crăciun şi care, spre surpriza ei, contrasta puternic cu ţinuta relaxată a celorlalţi participanţi. Pe aleea centrală erau amenajate tarabele pentru înscrieri, fiind o acţiune caritabilă, cu o taxă simbolică şi fonduri destinate unui ONG.

Barul situat chiar lângă locul de adunare era singurul deschis în zonă, iar pe terasă era aglomerat. Pe cer nu vedeai nicio urmă de nor; erau 21 de grade, iar marea calmă strălucea orbitor sub soarele fierbinte, ca într-o zi de vară. Se adunase întreg oraşul şi probabil toţi turiştii aflaţi în staţiune, atraşi de evenimentul insolit.

Era o lume extrem de colorată: o parte dintre participanţi purtau costume de carnaval, astfel că o multitudine de moşi crăciuni, crăciuniţe, spiriduşi și personaje de poveste se plimbau relaxaţi printre costume elegante şi haine de blană cu miros de naftalină. Francesca a ochit o masă care s-a eliberat chiar în faţa ei şi s-a aşezat lângă o pereche de turişti englezi. El purta un pulover cam scămoşat, croşetat cu probabil zeci de ani în urmă, care scotea zgomote la fiecare mişcare. Un ren cu figură bovină îi ascundea burta proeminentă şi doi clopoţei care atârnau de firele descusute îi semnalau fiecare mişcare. În faţa lui stătea un cadru ajutător, dintre cele folosite de bătrâni pentru a se ajuta în timpul mersului. Tremura puţin, iar mâna ei stătea protectiv peste a lui. Englezoaica avea unghiile îngrijite, vopsite cu ojă roşie şi purta un inel masiv. Părul scurt, roz fucsia, şosete cu dungi mari alb-roşu, pantaloni trei sferturi şi o pereche de cercei uriaşi, în formă de brăduţi împodobiţi. Erau undeva la 80 de ani, sereni şi împăcaţi. Aveau două pahare de bere la draft în faţa şi priveau amuzaţi parada colorată, care devenea cu fiecare minut tot mai numeroasă şi mai gălăgioasă.

Francesca se simţea total desprinsă din peisaj, cel mai probabil din cauza ţinutei excesiv de elegante. S-a surprins întrebându-se dacă locul ei va fi vreodată printre ei şi mai ales, lângă el. Privind perechea de englezi, gândul i-a zburat spre casă, spre mama ei, spre trecutul care părea atât de îndepărtat de lumea în care îşi petrecea ea prima zi a Crăciunului spaniol. Între timp, prin faţa lor trecea un grup de patrupede costumate, printre care se remarca de la distanţă un dog german uriaş cât un viţel, fluturând o fustiţă de balerină din tul roz şi o curea pufoasă de aceeaşi culoare în jurul gâtului. Toate gândurile negative i-au dispărut ca prin minune, şi-a dat jos jacheta şi i-a repoşat fără răutate lui Miguel:

– Trebuia să-mi spui cum să mă îmbrac, mi-aş fi putut şi eu cumpăra ceva de la bazar! N-am purtat niciodată costum de carnaval, era o ocazie bună acum.

– Stai liniştită, la carnavalul din februarie îţi poţi lua revanşa, i-a răspuns zâmbind acesta. Relaxează-te, pe nimeni nu interesează de fapt cu ce te-ai îmbrăcat tu, vezi bine.

S-au întâlnit cu familia lui, care a apărut pe rând, din direcţii diferite. Dintre toţi, doar fratele lui şi nepoţii erau costumaţi. Martin purta un costum de carnaval care-i venea puţin cam strâmt şi îi lăsa gleznele la vedere, dar cel mai spectaculos complement al lui era femeia  care-l însoţea şi de pe care-şi lua cu greu mâinile. O blondă statuară, înaltă, cu picioare interminabile, dezgolite complet de o fustiţă roşie care se zbătea cu greu să-i acopere lenjeria intimă. Maică-sa i-a tăiat din entuziasm, pentru că de grupul lor se apropia fosta nevastă cu cei doi copii şi cu Lea, căţeaua golden retriver. O aducea în lesă unul dintre copii, iar Lea venea maiestoasă, impozantă, depăşindu-l cu mult în prestanţă şi ţinută pe fostul stăpân. Într-un târziu au apărut şi cei de pe colină, în frunte cu Zita, îmbrăcată în fabuloasele ei haine de gitana flamenca, un costum în sine, care nu avea nevoie de alte artificii suplimentare. Au băut bere la halbă până s-a dat semnalul, după care s-au înghesuit cu toţii înspre plajă, la locul marcat cu panglici galbene. Participanţii la scalda generală şi-au scos hainele şi la semnalul organizatorilor s-au aruncat în apă, cu ţipete, râsete şi cu toate telefoanele curioşior din spatele panglicii aţintite spre ei. În afara părinţilor, toţi cei din grup au îndeplinit tradiţia cu entuziasm, pentru că în hărmălaia generală şi cu soarele care strălucea ca-n plină vară, nici măcar nu şi-au dat seama că apa era rece, aşa cum era normal să fie în luna decembrie.

Spre seară, Francesca a declarat pe bună dreptate că ziua fusese una dintre cele mai frumoase din viaţa ei. Era fericită: încheia anul într-un fel cu totul neaşteptat şi minunat, locuia într-un loc fabulos, avea prieteni de încredere, un iubit de poveste şi o familie nouă, care o îndrăgea.

va urma

 

dicționar de buzunar #findelmundo

 

* un poco simplona – cu sensul de puțin cam naivă, puțin ingenuă

* pero hasta que pase, te mando un beso en el cielo – dar până să se întâmple, îți trimit un sărut în cer

* novia – gagică, prietenă, logodnică

* liquidacion por traspaso – cu sensul de lichidez stoc în vederea închiderii

* belen – decorațiune specifică pentru Crăciun, caută pe internet imagini

* haine de gitana flamenca – costum tipic de flamenco, extrem de frumos și viu, exact ca și muzica flamenco

6 thoughts on “Fin del Mundo – ep 7”

  1. Rodica C . spune:

    Poate trebuia sa povestesti mai detailat obiceiurile lor de Craciun. Si mai cred ca noi nu stim despre regii magi , cum ca sunt cei trei crai de la rasarit .

    1. Delia spune:

      Poate într-un articol viitor voi scrie despre Regii Magi!

  2. Ioana Suciu spune:

    Scrisul tău mă duce un pic cu gândul spre Isabel Allende. Aștept cu nerăbdare cafeaua de vinerea viitoare.❤️❤️❤️☕☕☕

    1. Delia spune:

      Isabel e una dintre preferatele mele! O onoare să fiu cu gândul tău aproape de ea!

  3. Gina Gadian spune:

    Din ce in ce mai captivantă. Aștept episodul următor.

    1. Delia spune:

      Mulțumesc, Gina! Stați cu mine până la final!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post