Fin del Mundo – ep 6

Episodul 6

 

După plecarea celor doi, pe tot parcursul zilei, Juan s-a perpelit ca un copil căruia i s-a furat jucăria preferată. S-a certat fără motiv cu Kosta, care ţinea locul Francescăi şi care se agita cam fără rost la intrarea fiecărui client. S-a amestecat în treburile lui Dani, care-şi vedea liniştit în spatele barului de prepararea cafelelor şi a băuturilor. Juan l-a observat amestecând un cocktail şi a descoperit brusc că barul lui nu are nevoie de „porcării moderne”.

– Astea sunt băuturi de puticlub! i-a strigat lui Dani.

A spart un pahar cu picior, pentru că a vrut să demonstreze că nu e nicio mare scofală să prepari un gin tonic; a umplut podeaua barului cu cafea când a pus căni de expresso mici, dar a ales opţiunea de cafele lungi. În plus, s-a opărit la mână, încercând să oprească jetul puternic al cafelei direct cu palma şi i-a înjurat pe toţi la grămadă, inclusiv pe cei câţiva clienţi, care din fericire erau vecinii din cartier şi nu i-au dat prea mare importanţă. Kosta fugea de ici-colo, cu mopul şi găleata, ca să şteargă cafeaua, să adune cioburile, să-l panseze pe Juan. Enervat, Dani a trântit şorţul de pământ şi le-a urlat din uşă că-şi dă demisia. Probabil asta l-a trezit la realitate pe Juan, care s-a grăbit să-l oprească, înainte de a fi prea târziu. Apoi şi-a cerut scuze de la toţi şi a plecat acasă, cu intenția să-şi plângă de milă în intimitatea apartamentului. A doua zi trebuia s-o convingă pe Francesca că planurile lui de viitor i se potrivesc mult mai bine decât acest nou prieten, despre care toată lumea ştia că nu are gânduri serioase cu nicio femeie. În niciun caz nu poate avea cu ea. Trebuia s-o aducă cu picioarele pe pământ, să-i reamintească că nu e decât o româncă care are doar hainele de pe ea.

Kosta şi Dani au răsuflat uşuraţi la plecarea lui, s-au scuzat în faţa clienţilor şi i-au invitat la un rând din partea casei. Incidentul s-a soluţionat favorabil, dar i-a pus pe gânduri pe amândoi. Simţeau că lucrurile se schimbaseră şi că sfârşitul era aproape.

Din acest punct de vedere, Dani era liniştit, nu-şi făcea mari griji pentru viitor; avea deja contacte la barurile de noapte din oraş. Totuşi, plecarea definitivă de aici ar fi presupus să-şi găsească o chirie, lucru extrem de dificil în zona de pe coastă, unde apartamentele disponibile pentru închiriere pe perioadă lungă erau extrem de puține şi aveau preţuri exorbitante. Proprietarii închiriau vara, pe sezon, prin site-uri specializate şi câştigau sume din care puteau trăi liniştiţi pe tot parcursul anului. Era mult mai avantajos, mai simplu şi fără bătaie de cap, chiar dacă exista riscul ca un apartament liber câteva luni să poată fi ocupat ilegal. Erau tot mai mulţi cei care-şi pierdeau veniturile şi le devenea imposibil să plătească chiriile; sub protecţia legilor, era tot mai dificil să-i evacuezi pe rău-platnici. Proprietarii erau târâţi prin tribunale şi aşteptau cu lunile să-şi recupereze casele. În condiţiile în care închirierea pe sezon le asigura un venit care îl depăşea cu mult pe cel dintr-un contract permanent – iar turiştii plecau cu siguranţă la finalizarea perioadei – închideau ochii celorlalte neajunsuri şi alegeau varianta cea mai profitabilă.

Aşa cum arăta piaţa imobiliară, sigura şansă a lui Dani era să găsească pe cineva cu care să împartă un apartament, sau măcar o cameră liberă în apartamentul cuiva. Un fapt de care era conştient şi pe care deja îl încercase, fără succes. După ieşirea nervoasă a lui Juan, a înţeles că lucrurile pe aici ar putea să se schimbe foarte repede pentru ei şi a decis s-o facă mai serios decât înainte. Va vorbi cu toţi colegii, îi va ruga să vorbească cu prietenii lor, se va duce pe la agenţiile imobiliare. Munca o avea asigurată: odată început sezonul de vară, va putea lucra cu normă întreagă, cât îl vor ţine puterile. Iar în perioada de iarnă se va descurca cu mai puţin.

Kosta în schimb avea o situaţie mai complicată, pentru că dorea să-şi aducă familia lângă el. În casa de pe colină s-ar fi putut descurca o perioadă, dacă Juan ar fi acceptat să-i dea apartamentul cu două camere, care ar fi fost perfect pentru ei. Acolo ar fi avut două camere mari, bucătărie, baie şi o curte separată; apartamentul era acum gol şi nu părea nimeni interesat să-l închirieze. Kosta aştepta doar să treacă sărbătorile de iarnă şi să abordeze subiectul cu Juan. La vară visa să-i aibă lângă el pe toţi, iar în toamnă copiii să înceapă noul an şcolar aici. Era conştient că n-ar fi reuşit să-şi îndeplinească visurile dacă relaţiile dintre el şi Juan s-ar fi deteriorat, dacă Juan hotăra să închidă barul şi să vândă casa, dacă n-ar fi acceptat o chirie modestă pentru apartamentul care acum stătea gol. Comportamentul patronului din ultimul timp îl speria peste măsură, pentru că-şi vedea visul îndepărtându-se, pe măsură ce relaţia dintre ei se înrăutăţea. Kosta era un tip simplu, nu prea înţelegea ce se întâmplă şi nici prin cap nu-i trecea că toate se datorează sentimentelor pe care şeful le are pentru Francesca. Dar nu ştia nici că se află încă aici, în casa de pe colină, tocmai datorită speranţelor nutrite în secret de acelaşi. În lipsa oricărei explicaţii logice, se autoînvinovăţea pentru orele petrecute muncind în grădinile vecinilor şi pentru stângăciile lui la bar. Şi deşi nimic din comportamentul lui nu lăsa să se vadă, Kosta suferea în singurătatea camerei, blestemându-şi neputinţele de care era mai mult ca oricând conştient.

 

Querida Nona,

  Până la urmă, nu am ajuns profesoară, aşa cum ţi-ai dorit. Ştiu că râzi în barbă, am jurat că nu voi sta niciodată ascunsă în spatele unui birou cu orele, dar uite că acum o fac. Am luat interviul foarte uşor, se pare că lipsa experienţei nu i-a speriat deloc. Şeful meu e un tip antipatic, seamănă cu un purcel, dar se îmbracă ca un pinguin: toate costumele îi sunt mici, grăsimea i se revarsă peste curea, are un râs tâmp şi o privire răutăcioasă. Cu siguranţă, ţi-ar displăcea! Şi dacă aş fi avut de ales, mi-ar fi displăcut şi mie.

  Nu judeca un om după aparenţe, mi-am amintit cum îmi spuneai. Şi crede-mă c-am încercat şi o vreme chiar mi-a reuşit. Lucrurile au mers binişor, până într-o zi. Ziua în care toate au luat-o razna, chiar dacă acum nu-mi amintesc cu precizie nici ziua respectivă şi nici primele semne. Programele pe care le foloseam erau simple, le-am învăţat repede. Apoi, dintr-o dată, toate păreau date peste cap, se blocau, intrau emailuri ciudate, mesaje fără sens.

  IT-istul firmei vine şi pleacă, stă cu orele în faţa calculatorului meu, apoi decretează: n-are nimic, am verificat totul. Domnul pinguin, şeful meu, zâmbeşte larg, cu ochii mijiţi şi-mi spune: vezi, ţi-am zis eu că n-are nimic, doar ţi se pare!

  Mi se pare pe naiba, Nona! Săptămâna trecută a picat tot sistemul, am pierdut date, s-a blocat cu orele. Eu din nou am chemat informaticianul, ce era să fac? De data asta, să vezi ciudăţenie, nici măcar nu a venit! Mi-a spus: sunt la jogging, vin când termin tura. Ok, dar treaba e groasă, ce să fac? I-am trimis un mesaj purcelului, pardon, domnului purcel, dar cred că nici nu l-a citit. Sau s-a făcut că nu-l citeşte. M-am calmat cu greu, dar mi-am spus că e firma lui, de ce să-mi fac eu mai mari probleme decât el?

  După cum spuneam, informaticianul n-a venit nici măcar după ce a terminat tura de jogging, iar a doua zi domnul purcel nu m-a întrebat nimic despre ziua anterioară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În schimb, s-a conectat pe calculatorul meu şi a urmărit ce fac. Şi oare ce-aş putea face, doar nu mă uit la videoclipuri cu pisici? Chestiunea e că am început să găsesc greşeli pe care e imposibil să le fi făcut eu. Nu zic că eu nu fac greşeli, dar nu cele pe care le-am găsit de data asta. Mi-a reproşat şi m-am apărat. „Dar cine lucrează la calculatorul ăsta, nu tu?” Cum pot să-i răspund că-şi bagă nasul şi că-l suspectez chiar pe el?

  Ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon, iar de data asta chiar m-au înnebunit unii clienţi. Uneori, oricât aş fi de amabilă, tot reuşesc să mă scoată din răbdări şi să ridic tonul. L-am rugat pe șefu să înregistreze convorbirile, aş putea scăpa de acuzaţiile că nu sunt suficient de profesională, de calmă, aş demonstra că nu fără motive ajung la capătul răbdării. Unii clienți devin agresivi, nesimţiţi şi eu ajung să le răspund cu aceeaşi monedă. Nu e cazul, mi-a răspuns, vina e a ta. În plus, în ultimul timp e un zgomot infernal în birou. În fiecare zi, la ore fixe, un vecin pune o bormaşină în funcţiune exact deasupra. Zgomotul e insuportabil, mai ales când se suprapune peste ţârâitul telefonului. Renovează apartamentul ăla de câteva luni şi probabil nu vor termina niciodată!

  Am aerul condiţionat chiar deasupra mea şi sfârşesc zilele cu mâinile îngheţate, cu dureri îngrozitoare de spate şi cu ochii injectaţi. Ieri, de exemplu, mi-a fost rău, m-a durut capul, stomacul, am vomat în baie. Mi-a fost ruşine. Dar nu m-a întrebat cum mă simt, dacă mă poate ajuta cu ceva. În schimb, la sfârşitul unor zile obişnuite, şefu mă priveşte lung şi mă  întreabă dacă sunt ok.  Chiar şi în zilele în care toate sistemele lui îmi fac munca imposibilă!

  Nona, cred că nu sunt făcută pentru munca asta, dar totul are o soluţie: nimeni nu mă ţine aici, voi pleca atunci când va fi momentul!

Abrazos,

Ines

 

 

Noaptea petrecută în casa lui Miguel a fost prima noapte cu adevărat romantică a Francescăi. Apartamentul era luminat discret şi mirosea frumos, a curat şi a mare. Miguel a pregătit două pahare cu Martini şi s-au aşezat pe canapea. Şi-au vorbit prea puţin. Fiecare ştia exact că nu se află acolo pentru conversaţie. Miguel a pus o placă de vinil, a ridicat-o încet, cu ambele braţe şi au dansat lent, timp în care îi simţea mâinile deschizând nasturele şi fermoarul fustei negre. Materialul a alunecat încet pe ciorapii de mătase şi a îngenunchiat odată cu el, cu palmele strânse pe coapsele ei.

S-au iubit până târziu, a doua zi au lenevit în pat, au mâncat croissante proaspete cumpărate de la parter şi Francesca a uitat de invitaţia lui Juan. În timp ce Miguel suna la magazin ca să anunţe că va întârzia, Francesca a intrat la duş. Urma s-o conducă acasă, era deja spre prânz şi avea telefonul complet descărcat.

Miguel a parcat maşina pe alee, s-au despărţit cu un sărut lung, apoi a plecat. Barul era închis şi curtea pustie. Francesca s-a îndreptat spre camera ei şi a constatat că uşa era deschisă. Înăuntru era Juan, care intrase cu o dublură a cheii şi o aştepta în picioare, la fereastra care dădea spre alee. Probabil îi văzuse venind, îi privise cum se sărută.

Nu i-a răspuns la salut, iar Francesca şi-a amintit brusc invitaţia la prânz. A încercat să glumească, pentru că nu era speriată de prezenţa lui neaşteptată în cameră; i-a spus râzând că nu e prea târziu, pot ieşi chiar acum, dacă mai doreşte. Dar Juan era livid de furie, abia după ce i-a văzut privirea furibundă, Francesca a dat înapoi şi râsul i-a pierit brusc. Juan a prins-o de încheietura mâinii, i-a răsucit-o la spate şi a trântit-o violent de perete, lipindu-se de corpul ei apăsat, gâfâind şi bolborosind cuvinte fără sens. A încercat s-o sărute pe gură, Francesca l-a împins, dar Juan era puternic şi masiv, a tras-o cu putere şi a reuşit s-o imobilizez. I-a pus mâna pe gură, timp în care îi atingea cu violenţă sânii şi o implora să-i cedeze.

Eres mia, nena! Eres mia! i-a urlat în ureche, iar cuvintele au declanşat un uragan în mintea fetei.

Francesca a muşcat cu putere mâna care-i apăsa gura şi l-a împins cu un ultim efort, lovindu-l cu genunchiul în părţile cele mai sensibile. Juan a alunecat pe gresie şi s-a lovit cu capul de colţul măsuţei. Eliberată, a început să strige cu disperare.

După doar câteva minute a intrat Kosta, înarmat cu o bâtă de baseball, pregătit să lovească fără discernământ. În momentul în care l-a văzut pe Juan întins pe podea, ţinându-se de cap şi cu o dâră de sânge care-i curgea din arcadă a încremenit cu bâta în mână, privind confuz când la ea, când la el. Francesca căzuse pe canapea şi-şi freca încheietura mâinii; sub privirile şocate ale lui Kosta s-a ridicat cu greutate, şi-a îndreptat spatele, apoi fusta şi i-a tras un picior lui Juan, care era ghemuit pe podea.

– Grijania mă-tii!  a înjurat scurt printre dinţi, a coborât împleticindu-se scările şi a intrat la baie.

În mintea lui Kosta se făcea lumină, dar sub impresia şocului a început să-i vorbească lui Juan în bulgară, în timp ce-l aduna de pe jos. A continuat să-i vorbească, l-a întrebat ce s-a întâmplat, tot în bulgară, iar Juan îl privea confuz, încă ameţit de la lovitura la cap. Între timp, Francesca a ieşit din baie cu un dezinfectant şi pansament.

– Ce tot vorbeşti acolo Kosta? Cine naiba ştie aici bulgară?

I-a dat pansamentul şi i-a spus să-l cureţe.

– Nu vreau să-l ating! Ocupă-te de el, mi-a pătat şi canapeaua cu sânge!

Între timp, Kosta a trecut la spaniolă şi a început să vorbească repede şi descontrolat, adresându-se pe rând când Francescăi, când lui Juan:

– Cum a fost posibil să se întâmple ceea ce tocmai s-a întâmplat? Ce-ai făcut, Juan? Am fost tâmpit, Francesca? Ce să facem acum? Chemăm poliţia? Vrei să te duc la spital? Juan, fata noastră, tocmai ea?

– Taci odată, Kosta, lasă-mă să iau în linişte o decizie.

Vocea ei autoritară şi de un calm incredibil l-a redus la tăcere. Și-a luat treningul din dulap şi s-a dus la baie să se schimbe. Ia veche, cu fir de borangic galben avea o mânecă sfâşiată.  Vocea tatălui i-a răsunat în memorie: „Ţucu-ţi mâinile tale, zâna mea!” şi a făcut-o să izbucnească-n hohote de plâns.

A rămas în baie așezată pe capacul închis al toaletei, plângând în hohote. După ce s-a calmat, a făcut un ceai pentru fiecare şi s-a aşezat pe canapea, lângă Juan, care nu scotea niciun cuvânt. Kosta stătea pe scaun şi-l fixa cu privirea pe bărbatul care acum avea un plasture peste sprânceana ochiului stâng.

– Vorbeşte Juan, spune acum ce-mi şopteai înainte. Pot să te ascult şi fără să-mi astupi gura şi să-mi pipăi sânii.

Dar Juan a rămas mut, iar Francesca a continuat să vorbească, cu aceeaşi serenitate care i-a speriat pe ambii bărbaţi.

– Nu chem poliţia, pentru că tot noi vom pierde, Kosta. Cel mai probabil, pe Juan îl bagă la puşcărie, iar noi rămânem fără casă şi fără slujbe. Întotdeauna am bănuit că nerodul ăsta vrea mai mult de la mine, dar niciodată n-am crezut că va ajunge până aici. Nu ne permitem să facem valuri, prietene! Cu Dani suntem trei în barca asta şi niciunul n-avem acte, rămânem pe stradă dacă poliţia închide şandramaua. Trebuie să ne gândim la noi, nu la el.

A pus cana goală pe măsuţă, s-a ridicat cu greutate, s-a îndreptat spre Juan şi a întins mâna:

– Vreau dublura cheii! Tot ce s-a întâmplat în camera asta va rămâne între noi. În curând vom pleca de aici, iar tu vei rămâne singur, bătrân fără minte! Pleacă şi gândeşte-te la asta! Întreabă-te dacă a meritat? a strigat Francesca în urma lui.

Rămaşi doar ei, Kosta i-a încălzit o supă, în timp ce fata s-a cuibărit sub pătură, pe canapea. A izbucnit din nou în plâns. Kosta s-a aşezat pe fotoliu şi a aşteptat să se potolească hohotele, să-i revină vocea. Francesca i-a povestit despre sosirea lui Miguel în ziua anterioară, despre invitaţia neaşteptată a lui Juan, despre faptul că uitase cu totul de prânzul la care fusese invitată.

– Culmea e că Miguel mi-a atras atenţia, mi-a spus că e gelos, dar n-am dat importanţă.

– Aşa îmi explic şi eu comportamentul lui de ieri. Dacă l-ai fi văzut Francesca, parcă era nebun. A urlat la noi, a urlat la clienţi, a spart pahare, Dani şi-a dat demisia. Doar acum înţeleg ce se întâmplă cu el. Oare ce se va alege de mine?

Au povestit pentru a mia oară despre familia lui, preocuparea lui principală, iar Kosta avea un nod în gât. Îi era teamă de viitor. Francesca, în schimb, nu vedea chiar atât de negru totul, şi i-a şi spus-o:

– Nu mai fi fraier, ceva spaniolă rupi şi în grădină eşti un maestru, eşti cinstit şi harnic. Aici oamenii te îndrăgesc, Kosta. Trebuie doar să ştii unde să cauţi, o să vezi că va fi bine. Dar povestea asta cu Juan trebuie să rămână între noi, ai priceput? Nu povesti nimănui! Nu ne va ajuta cu nimic să afle şi alţii.

Au discutat cu voci stinse, până când s-a întunecat de tot. Ambii erau calmi de acum, pentru că simţeau că se pot baza unul pe celălalt, chiar şi în cele mai negre scenarii posibile. Într-un final, ochii Francescăi au început să se închidă tot mai des şi a adormit ghemuită pe canapea, sub privirile lui Kosta. Bărbatul a rămas ţintuit pe fotoliu, privind-o fix, cu mâna înţepenită pe bâta de baseball.

 

Querida Nona,

  Astăzi mă mut pe colină. Zita a reuşit să mă convingă şi a insistat să mă mut chiar la ea. Nu am acceptat. Voi încerca s-o ţin cât mai departe de problemele mele, deşi mi-e greu.

  Furtuna care tocmai a trecut m-a convins. Au fost cinci zile de izolare, zile în care norii au coborât pe ţărm, cu intenţia să se facă una cu el. Orizontul a fost negru şi cu greu se diferenţia unde se termină cerul şi unde începe marea. Valuri uriaşe, asurzitoare şi înfricoşătoare, care se apropiau tot mai mult, cu intenţia să măture totul în cale. Plaja s-a îngustat şi în fiecare zi măsuram din ochi distanţa care rămânea până să mă măture şi pe mine. Apartamentul s-a umplut de apă, am închis obloanele, am pus perne şi pături la fiecare geam. A fost noapte în zi, şi zi în noapte, pentru că am reuşit să adorm doar câteva ore, la întâmplare. Mi-a fost teamă. Blocul meu e gol, niciunul dintre apartamente nu e ocupat, iar de deasupra mea am auzit zgomot de geamuri sparte, apoi apa curgând şiroaie. M-am gândit: atât mi-a fost, dacă nu cade tot blocul, cade plafonul pe mine. Am sunat la urgenţe, era în plină noapte, iar eu eram singură. Mi-au răspuns că nu mă pot ajuta. Mai precis „ la adresa asta nu putem interveni”, a fost răspunsul lor. Atunci mi-a murit frica de moarte, m-am întins în pat şi am dormit ca un bebe. Iar după somnul meu profund, furtuna s-a potolit. Acum plaja e plină de peturi, gunoaie şi copaci smulşi din rădăcină. A rămas doar o fâşie îngustă, murdară, martoră a inconştienţei noastre. Mizeriile aruncate ne îngroapă.

  Aşadar, am decis să mă mut de aici. Am găsit o cameră pe colina unde locuieşte Zita, aproape de ea. E într-o casă frumoasă, cam veche, dar camera mea e renovată şi are o terasă cu o privelişte absolut năucitoare. De fapt, locul îmi aminteşte foarte mult de casa noastră, de fermă, de locul în care m-am simţit mereu în siguranţă. N-a fost o decizie pe moment, am hotărât asta după ce mi-am dat demisia. Şi nu, n-am fugit, Nona, am mers încet!

Demisia nu mi-a acceptat-o, n-a vrut să semneze, aşa că mi-am luat concediu medical. L-am prelungit de două ori, apoi m-am dus iar cu demisia la semnat. Nici acum n-a semnat, dar eu plec oricum.

  Voi sta aproape de Zita, chiar dacă şi ea mă crede nebună. Ori de câte ori îi povestesc ce mi se întâmplă, mă priveşte ciudat, iar în ultimul timp, în ochii ei văd doar compasiune şi milă, aşa că mă opresc. La început, când încercam să-i spun că sunt urmărită pe stradă, izbucnea în râs. „Ok, am înţeles, te urmăresc, dar spune-mi, de ce s-o facă? Ce motive ar avea?” Poate dacă aş înţelege, dacă aş şti motivul….Acum Zita nu mai râde, acum îmi spune să schimb ceva în viaţa mea, iar eu am decis s-o fac. Cu toate că, de cele mai multe ori, chiar mă întreb: dar dacă toate se întâmplă doar în mintea mea?

  Cu un singur lucru am fost amândouă de acord: trebuie să plec de la jobul ăsta! Mai ales după sosirea noului coleg, un personaj mai trist chiar şi decât dl Purcel. N-am avut încredere în el de la bun început şi nici tu n-ai fi avut, Nona! Un tip fals, cu un zâmbet fals şi cu o viaţă falsă. Se ţine după mine cu insistenţă, iar eu am obosit să-l refuz. Mă invită la cafea, se autoinvită la mine acasă, mă sună la ore neobişnuite. E ca o plagă! La birou îmi face tot felul de şicane şi asta îi dă motiv Zitei să spună: „Vezi că exagerezi, sunt doar tâmpenii care se întâmplă la orice job, trebuie să treci peste copilăriile astea”. Dar când şi-a dat seama că mă urmăreşte şi mă presează cu invitaţiile lui, a ajuns să-mi dea dreptate. Atunci mi-a spus şi ea pentru prima dată să-mi dau demisia.

  Zilele trecute, înainte de furtună, l-a găsit la mine acasă. Ploua, tipul era ud din cap până în picioare şi aşa ud cum era, s-a aşezat pe sofa. Apa băltea sub papucii lui, eu m-am dus după mop şi între timp, Zita a deschis uşa cu cheia ei. N-apucasem să-l întreb ce mai vrea şi de data asta. L-a întrebat Zita, pe un ton care nu lăsa loc de amabilităţi. „N-aveam umbrelă” a răspuns rânjind, dar Zita a mârâit ceva către el, tipul şi-a dat seama că-i o ameninţare şi s-a ridicat brusc să plece. N-a mai auzit decât vocea ei care a răsunat pe casa scărilor: „Altădată să-ţi cumperi una, gilipollas!” Şi dus a fost. Şi cred că acela a fost momentul în care a dispărut râsul Zitei, iar în privirea ei am început să citesc confuzie, amestecată cu milă.

  Despre el am să-ţi mai povestesc cândva, deşi nu merită efortul. Poate doar ca să-ţi confirm că aveai dreptate când spuneai că unii oameni sunt atât de mărunţi, încât după ce te linişteşti, începe să nu te mai doară răutatea lor. Poate doar să te întristeze micimea lor.

 

Abrazos,

Ines

 

 

Mâna Francescăi era vânătă de la încheietură până aproape de cot. Reuşea s-o ascundă sub mâneca puloverului, pe care o trăgea instinctiv peste degete. Avea o vânătaie pe gât,  înspre omoplat, dar purta o eşarfă şi era bine mascată. Se trezise cu ochii umflaţi de plâns şi a stat preţ de o jumătate de oră cu comprese îmbibate în ceai de muşeţel peste pleoape.

A deschis barul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; poate singura deosebire era că nu-şi purta cămaşa neagră de la uniformă, ci un pulover lălâu, roşu, cu mânecile largi, care-i acopereau braţele până la degete. Dani s-a prezentat la bar, chiar dacă oficial îşi dăduse demisia cu două zile în urmă, iar Kosta şi-a anulat toate celelalte angajamente şi a rămas pe poziţii. Trebuiau să rămână împreună, să fie alături, până când fiecare dintre ei va avea un loc al lui.

În bar erau doar câţiva localnici, aşa că Francesca i-a chemat pe amândoi în cameră, pentru a discuta departe de urechi străine. Au început prin a-i povesti lui Dani în amănunt întâmplarea. Dani n-auzise nimic, ieşise din tură în zori, dormise dus şi acum îi asculta cu uimire. I-au cerut discreţie: nu-şi permiteau să-l dea pe mâna poliţiei. Pentru o astfel de agresiune, Juan ar fi ajuns după gratii, dar ei ar fi rămas în stradă. Toate comenzile se făceau prin intermediul patronului, era singurul care avea contacte cu furnizorii şi cel mai grav, niciunul dintre ei nu avea un contract de muncă legal. Lucrau la negru. N-aveau nici măcar contracte de închiriere şi practic, erau cu toţii la mâna lui Juan.

– Trebuie să suportăm o vreme, Dani, să păstrăm totul pentru noi şi între timp, să ne căutăm fiecare un loc în altă parte.

– Eu am ceva aranjat, le-a spus Dani. Mi-am găsit un apartament în oraş, nu e mare lucru, dar are loc o saltea. Pentru mine nu vă faceţi griji, rămân cât este nevoie, dar să ştiţi că pot pleca în orice moment de aici.

Kosta avea nevoie de bani pentru a face orice schimbare şi deocamdată se putea baza doar pe orele lucrate în grădinile vecinilor. Nu-şi permitea plata nici măcar pentru o saltea dintr-un apartament închiriat.

– Vorbeşte cu toţi clienţii, discret, dar insistent, pentru un loc de muncă stabil. Unul legal, cu contract. E singura posibilitate să-ţi reglezi situaţia şi să închiriezi ceva în oraş. Nu-ţi poţi aduce aici familia în cazul în care stai pe saltele, prin apartamentele altora, i-a spus Francesca.

– Juan a fost singurul care mi-a dat o şansă aici. Ştiţi foarte bine unde am stat până l-am cunoscut! Şi acum ce să fac, să-l las baltă?

– Kosta, nu te mai agăţa de Juan şi de casa asta. Ai nevoie de un contract, nu înţelegi? Juan te-a scos din baracă, şi atât: familia ta încă nu e aici şi asta i se datorează tot lui. Mai degrabă te-a folosit, decât te-a ajutat, e momentul să mergi mai departe. Stai aici până se poate, dar caută altceva. Dacă te dă afară, vii la mine, oriunde aş fi, i-a spus Dani hotărât, citind în ochii lui disperarea.

Prima persoană la care Francesca s-a gândit să apeleze a fost Zita, iar băieţii au fost de acord.

– Are două camere libere, care se ocupă doar pe perioada de vară. Aş putea închiria una, măcar până când începe sezonul turistic. Nu vreau să plec din oraş, chiar dacă aş putea apela la fraţii mei, m-aş putea întoarce în apartament şi poate chiar la jobul pe care l-am lăsat acolo. Dar asta ar însemna să le stric şi lor apele cu Juan, n-aş vrea asta. Apoi, îmi place aici, am prieteni şi mai e Miguel, le-a spus pierdută-n gânduri.

– Îi vei spune ce s-a întâmplat, nu? a întrebat-o Dani

– Eşti nebun? Cum să-i spun, ce să-i spun? Cu ce să încep, că n-am acte, c-am venit aici fără contract, c-am acceptat să stau aici pentru mâncare şi pentru casă, fără salariu? Chiar crezi că va înţelege ceva din toate astea cineva ca el?

– De ce n-ar înţelege, ai venit pentru că ai crezut în planurile lui Juan. Şi dacă nu va înţelege, care e problema?

– Problema e că nu vreau să-l pierd, sau dacă va fi să-l pierd, nu vreau să fie din cauza unei situaţii de care mă fac şi eu vinovată. Am permis să se întâmple totul, puteam să-mi imaginez că se va ajunge aici. Dar mi-e greu să cred că va înţelege că uneori, în viaţă, n-avem toţi şanse egale. Unii suntem obligaţi să ne asumăm riscuri pe care ei nu şi le-ar asuma.

– Ce vrei să spui prin ei? Adică cine?

– Păi ei, adică cei ca el. Cu o familie normală, cu o viaţă perfect organizată, cu planuri dinainte stabilite. Chiar nu vezi diferenţa dintre noi şi ei, Dani? Chiar crezi că oameni ca Miguel ştiu cum e să pleci dintr-un sat prăfuit, ca mine, ca tine şi Kosta, cum e să te agăţi de fiecare şansă ca să ieşi din colivie?

– Să înţeleg că nu te crezi suficient de bună pentru Miguel, asta vrei să spui? Şi în cazul ăsta vrei să începi cu o mare minciună? Pentru că asta eşti, Francesca! O fată care a plecat de acasă şi a încercat să-şi găsească un rost, iar asta impune riscuri, e adevărat. Dar mai înseamnă şi curaj, poate c-ar trebui să vezi lucrurile în altă lumină. Şi poate greşeşti, poate că nu-l cunoşti destul. Iar dacă nu greşeşti, e mai bine să renunţi la el, în cazul ăsta nu pierzi chiar nimic.

Într-adevăr, Francesca considera că întâlnise bărbatul perfect şi aşa cum intuise Dani, nu se credea demnă de el. Se ruşina cu lipsa de orizonturi, cu perspectivele restrânse pentru viitor, iar despre trecut nu-i vorbise niciodată deschis. Era conştientă de diferenţele mari dintre ei şi de faptul că nu toate se datorau şanselor inegale pe care le primiseră în viaţă. În faţa fricii de a-l pierde, orice intenţie de a-i spune adevărul pălea. Francesca dorea mai mult decât o aventură cu Miguel, iar în mintea ei dorinţa putea deveni realitate doar în cazul în care vechea Francesca dispărea pentru totdeauna.

 

 

Dacă trecutul nu-l putea schimba, îl putea ascunde; nu putea însă face acelaşi lucru cu prezentul şi a durat foarte puţin până când totul a ieşit la iveală.

 

 

Zita a ghicit dintr-o privire ce i s-a întâmplat Francescăi, din momentul în care i-a deschis uşa în după-amiaza aceleaşi zile. I-a ridicat cu grijă mâneca puloverului roşu şi i-a aplicat o cremă pentru lovituri. A întrebat scurt:

– Juan?

N-a vrut ştie nimic în plus faţă de ceea ce Francesca a dorit singură să-i povestească. I-a ascultat în linişte partea de poveste pe care i-a spus-o printre lacrimi, apoi a acceptat să-i închirieze una dintre camere.

– La vară voi avea nevoie de ea, ştii că este deja închiriată pe sezon. Am primit banii în avans, nu pot anula rezervarea. Risc să-i pierd definitiv de clienţi.

– Până la vară găsesc ceva, stai liniştită. Şi dacă nu găsesc, plec la fraţii mei.

– Nu e o problemă, ne-am descurca cumva împreună. Loc este destul, dar de fapt nu la asta mă gândeam acum. Cred totuşi că n-ar trebui lăsat să scape atât de uşor. Ai muncit mult în bar şi în cameră ca să le aduci în starea în care sunt. Eu n-aş pleca, mai gândeşte-te! i-a spus Zita.

– Şi ce-ar trebui să fac? Să-l denunţ la poliţie? Să-i tragem o bătaie bună? Sau ce?

– Aaa, nu, nici vorbă să-l denunţi pentru tentativă de viol. Dar i-ai putea forța mâna şi obţine de la el ceea ce oricum vă datorează. Ţie, lui Kosta şi lui Dani. Contracte de închiriere şi de muncă. Şi da, dacă refuză, ai putea să-l denunţi pentru munca la negru, aici ai ca martori întreg cartierul. Toată lumea ştie că lucraţi pentru el. Poţi face orice doreşti, Francesca, dar să ne gândim la tine, în primul rând. Ce te-ar ajuta pe tine în acest moment?

– Cred că să-l uit, asta m-ar ajuta. Să-l uit şi să merg mai departe, i-a răspuns Francesca pe o voce stinsă.

– Atunci aşa să fie, guapa. Ai dreptate, dacă intră în puşcărie, pe tine nu te ajută cu nimic. Dar totuşi, o bătaie bună nu i-ar strica, a mai adăugat Zita, după care s-a îndreptat spre bucătărie.

A revenit cu o cană de ceai şi cu o cheie. I-a luat cu tandreţe mâna şi i-a pus cheia în palmă, spunându-i că se poate muta în orice moment doreşte.

– Nu te gândi la bani. Dacă vrei să vii aici, dacă asta îţi doreşti, poţi s-o faci chiar acum. Chiar dacă nu merită să scape aşa uşor, ţi-ai face viaţa mai grea dacă l-ai înfrunta. Şi cred că nici nu merită, barul e pe moarte, nu va rezista până la primăvară. Nu ştiu, poate că cel mai bine ar fi să pleci cât mai repede de acolo şi să-ţi vezi mai departe de ale tale.

În timp ce-i masa umerii, Zita a redeschis subiectul violului care a făcut-o să fugă de acasă, la doar cincisprezece ani.

– Nu regret că l-am denunţat, Francesca, dar el a scăpat deja din închisoare, iar eu încă nu mi-am revăzut familia. Nu m-au iertat pentru că l-am denunţat, e greu să schimbi percepţia oamenilor. De cele mai multe ori, tot femeia e considerată vinovată. Până la urmă, tot eu am fost victima propriului denunţ. Nu ştiu care ar fi consecinţele pentru tine, dar sunt convinsă că vor fi destui cei care te vor acuza, unii nu te vor crede şi mulţi vor şuşoti în spatele tău. Eu una te susţin, oricare ar fi alegerea ta.

 

va urma

dicționar de buzunar #findelmundo

* puticlub – club în care unele persoane plătesc nu doar pentru băuturi, ci și pentru sex

* eres mia – aici, cu sensul de îmi aparții

* gilipollas – uf, greu de tradus. Prost de dă în gropi, să spunem. Mai mult decât imbecil.

2 thoughts on “Fin del Mundo – ep 6”

  1. Rodica C . spune:

    Ai o greseala .

    1. Delia spune:

      Mama ei de gramatică!!! Am mai multe probabil, cititorii să mă tragă de urechi! Delia, stai jos! Nota 4!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post