Fin del Mundo – ep 5

Episodul 5

 

Querida Nona,

M-am agăţat de relaţia cu Zita ca o disperată. Este exact opusul meu, n-are frici, n-are inhibiţii, poate muta munţii din loc. N-am făcut-o din egoism, am făcut-o din teamă şi din convingerea că puterea minţii ei va controla până şi demonii mei. Şi am greşit într-o singură privinţă: nimeni altcineva nu-mi poate controla demonii, Nona, aşa cum întotdeauna mi-ai spus.

Îi repet de la o vreme că  messengerul mi-a fost spart. Ştii tu, locul acela în care primeam mesajele de la tata pe telefonul meu. Şi nu doar i-am spus, de câteva ori i-am demonstrat, pentru că mesajele nu se şterg, ele rămân acolo.  I-am citit câteva, apoi i-am povestit despre replicile lor, în care se amestecau fraze din discuţiile noastre intime, aruncate ca la întâmplare. Ştiu inclusiv ce muzică ascultăm, atunci când suntem împreună. Şi în ultimul timp, pun des muzica noastră la birou, deşi gusturile lor muzicale sunt departe de a fi aceleaşi cu ale noastre!!! Relaţia mea cu Zita a ajuns subiectul lor preferat de batjocură. „Nu e nimic evident”, îmi spune Zita, care continuă să nu creadă nimic din ce-i spun. Nu, dar e ostentativ, încerc eu să-i explic. Aruncă cuvintele la întâmplare, rânjesc cu subînţeles. Sunt apropouri pe care îşi doresc să le aud, să le înţeleg. „Eşti obsedată, Ines. Nu fi paranoică” îmi spune Zita. „Pe cine să intereseze relaţia dintre noi?”

Încearcă să mă convingă c-am făcut o obsesie, că toate se întâmplă doar în mintea mea. Că sunt doar demonii mei, Nona, iar eu încerc să mă conving singură că e aşa. Dar nu pot lupta cu ei. Pentru că după câteva minute deschid facebook-ul şi acolo găsesc doar postări care fac acelaşi lucru: ironii, batjocură, replici cu două sensuri. Nu mai înţeleg nimic, dar orice caut pe google, orice discuţie cu ea, toate mesajele noastre par să fie ascultate şi apoi ironizate, într-un fel sau altul. I-am arătat şi ei unele postări, am încercat să-i explic că suntem amândouă victimele unei campanii de cyberbulling. Habar n-am avut nici eu cum îi spune, dar am căutat şi am aflat. Dar din nou, Zita încearcă să mă liniştească, îmi repetă că totul se petrece doar în capul meu, că exagerez şi că nimeni nu-mi vrea răul. La fel cum susţine şi despre cei care mă urmăresc: ei nu există. „Îţi promit că nu vei păţi nimic” îmi repetă şi nu face decât să mă sperie mai tare.

Am căutat pe instagram toate postările cu „rara”. Nona, cred că eu sunt aceea! Şi nu, nu e doar în capul meu, cei care mă urmăresc să-mi facă fotografii sunt din ce în ce mai mulţi. Sunt peste tot, la fiecare colţ de stradă, în fiecare magazin, la plajă. Merg pe trotuar şi mă depăşesc, se întorc brusc şi mă fotografiază. Mă simt ca o pradă, sunt vânată, sunt cel mai preţios trofeu al sezonului actual. Lumea mea a devenit o scenă imensă, iar eu sunt subiectul principal al unui reality show. Iar Zita nu înţelege de ce fug de ea în ultimul timp; de ce evit orice atingere, de ce toate îmbrăţişările ei rămân fără răspuns! Nu înţelege că totul se întoarce împotriva noastră, toate gesturile noastre intime sunt ridiculizate, batjocorite. Orice gest de tandreţe se transformă într-o nouă umilinţă pentru mine! Mi-e greu să o resping, prefer să fug de ea.

Chiar acum, telefonul sună. E Zita, o văd la fereastră, mă aşteaptă pe alee. Nu-i voi răspunde nici acum. Mă întreb când va începe să înţeleagă că suntem ambele victimele unui abuz?

La naiba cu toate aplicaţiile lor, Nona. Le-am dezinstalat pe toate, poate demonii vor dispărea!

Ines

 

 

A doua zi, Miguel s-a prezentat la cafea undeva înainte de amiază. Era o sâmbătă liniştită, doar clienţii obişnuiţi şi o Francesca puţin prea tare machiată în spatele barului. Şi-a pus fusta mini de blugi şi cămaşa de serviciu, pe care o purta mereu la bar. A încercat pantofii cu tocuri, dar a renunţat la ei destul de repede. Se simţea caraghioasă, tocurile sunau puternic pe podeaua barului şi nici măcar nu ştia dacă Miguel va veni. Privea des spre alee, în timp ce pensionarii barului o urmăreau intrigaţi, şuşotind între ei. Kosta era plecat prin vecini, iar Dani dormea: nu intra de serviciu decât după-amiază.  S-a prezentat şi Juan, nelipsit în zilele de weekend şi s-a aşezat la masa pensionarilor, nu înainte de-a o privi lung:

– Hei chica, ceva fiesta azi? E ziua ta cumva?

S-a înroşit, a eschivat întrebarea şi i-a dat un sărut scurt pe obraz.

– Ia vezi-ţi de cafeaua ta, hombre!

A fost extrem de emoţionată când în sfârşit a apărut la capătul aleii. L-a văzut de la distanţă, pentru că n-a fost capabilă să-şi ia ochii de acolo toată dimineaţa. Purta o pereche de pantaloni gris petrol, cămaşă albă şi o geacă de piele neagră. Era elegant şi Francesca s-a bucurat gândindu-se că ţinuta asta era pentru ea.

S-a apropiat direct de bar şi a sărutat-o oficial, de două ori, pe ambii obraji. Era roşie şi stânjenită: toţi ochii din bar erau îndreptaţi spre ei şi i se părea că le aude gândurile tuturor.

– Hola, cum ai dormit? Zita e bine?

I-a preparat cafeaua şi a aşezat un croissant cu unt lângă. Apoi şi-a pus un fresh de portocale şi l-a invitat la masa din colţ, cea cu priveliştea cea mai bună, de lângă fereastră.

– Zita încă dormea când am plecat eu de acolo! i-a spus Francesca. Am lăsat copiii la desene animate, cu un bol de cereale şi i-am rugat să stea cuminţi, până se trezeşte mama lor. Cât despre Zita, nici o noutate după plecarea ta, probabil că azi o va durea cumplit capul. Voi trece pe la ea în pauză!

Nu i-a spus că a adormit cu gândul la el, dar i se citea din priviri. Au discutat câteva banalităţi şi au fost întrerupţi de intervenţia lui Juan, curios să afle cine era bărbatul pentru care Francesca îşi etala frumoasele picioare şi purta rujul roşu aprins la orele dimineţii.

Miguel a vrut să afle amănunte despre ea; şi-a dat seama că în noaptea anterioară discutaseră doar despre Zita. I-a povestit despre satul ei, i-a arătat fotografii cu fraţii. Puţin despre moartea tatălui, depresia mamei şi în câteva cuvinte, cum a ajuns să lucreze la barul de pe colină.

– Nu, n-am niciun plan pentru viitor. Şi niciun plan B.

Miguel o asculta atent şi vorbea puţin. În mintea ei, se întreba dacă era cu adevărat posibil să placă acestui bărbat matur, frumos şi sensibil?!

A apărut şi Kosta la un moment dat, iar Francesca i-a prezentat.

– Ne ştim demult! au răspuns deodată.

Era normal să fie aşa, ambii erau prietenii Zitei, aveau cunoştinţe comune. Kosta i-a strâns mâna şi i-a făcut cu ochiul:

– Hei, cuidado con nuestra chica!

Apoi a zâmbind larg, făcând în glumă gestul de ameninţare că-i taie gâtul:

– Ai grijă cum te porţi cu ea!

Juan le dădea târcoale şi era evident pentru toţi că nu-l vede cu ochi buni pe Miguel lângă picioarele dezgolite ale Francescăi.

Nici nu avea cum. În ultimul timp, Juan o luase razna şi era pierdut în dragostea lui absolut fără speranţe pentru româncă. În secret, nutrea planuri de viitor pentru ei şi era atât de convins că-i vor ieşi, încât scosese apartamentul în vânzare. Ar fi făcut orice pentru ea, renunţa cu drag la tot ce avea aici: casele, banii, camioanele. Visa să vândă tot şi să plece oriunde împreună. Nici măcar nu trebuia să-l iubească, era suficient să fie lângă el, să fie a lui. Va fi un nou început pentru amândoi. Se gândea la România, ţara ei ar fi fost locul perfect unde ar fi putut s-o facă fericită. Ştia că acolo toate sunt la începuturi, ţara era deja în UE şi ar fi putut deschide ceva împreună, din care ar fi ţinut-o ca pe o regină. Un atelier mecanic, o spălătorie auto, un restaurant pentru ea, dacă şi-ar fi dorit. În secret, Juan învăţa româneşte şi studia pe internet afaceri de succes în România. Aici nu pierdea nimic, nu avea pe nimeni pentru care să rămână. Iar Francesca era acum totul pentru el, prezenţa ei îi ocupa obsesiv gândurile, nu putea şi nici nu dorea să şi-o scoată din minte. În planurile lui secrete a ales regiunea de unde venea Francesca, chiar satul ei; s-ar fi stabilit acolo şi ar fi avut grijă şi de mama ei, despre care nu i-a vorbit niciodată. A ajuns până într-acolo încât a studiat preţurile terenurilor, costurile unei construcţii şi s-a documentat despre oraşul cel mai apropiat de satul ei de baştină.

Plănuia să-i vorbească curând despre planurile lui secrete, convins fiind că Francesca îi va accepta cu entuziasm propunerile.  Venirea lui Miguel l-a dat peste cap şi privindu-i aşa cum stăteau amândoi, cu genunchii apropiaţi, cu capetele aplecate şi aproape atingându-se peste masă, a realizat absurditatea planurilor şi a înţeles c-o va pierde pentru totdeauna.

 

Întâlnirea celor doi s-a încheiat în camera Francescăi, unde l-a invitat pe terasă. În treacăt, bărbatul a văzut pe oglindă fotografia lui Ines, care era tot acolo unde o găsise actuala chiriașă. I-a rostit numele şi Francesca a fost pe punctul de a-i vorbi despre dosarul roz, dar s-a oprit la timp. Miguel a părut enervat de prezenţa fotografiei:

– De ce o păstrezi aici? Nici măcar n-o cunoşteai, nu ştii nimic despre ea. Nu e bine s-o vadă Zita, te-ai gândit că-i faci rău prietenei tale?

A luat poza şi a aşezat-o pe raft, cu faţa în jos. După reacţia lui nervoasă, Francesca n-a mai pomenit nimic despre dosar şi s-a gândit doar la ei. La el. Îl plăcea foarte mult şi dacă ar fi vrut, ar fi făcut dragoste cu el chiar atunci. Dar Miguel n-a schiţat niciun gest de apropiere, i-a admirat plantele, terasa, priveliştea, au discutat banalităţi. Vizita s-a încheiat brusc, când Miguel s-a ridicat şi i-a spus grăbit că trebuie să plece. Era aşteptat la prânzul de familie.

– Într-o zi, te duc cu mine!

A sărutat-o pe buze, scurt şi apăsat. Francesca a rămas puţin surprinsă de plecarea lui intempestivă, confuză şi fără să înţeleagă încă dacă are sau nu vreo şansă să-l cucerească pe acest bărbat.

 

Miguel

S-a născut în oraşul de pe coastă, unde a trăit toată viaţa. A crescut într-o vilă frumoasă, împreună cu cei doi fraţi, iar acum locuia singur, într-un atico situat chiar pe faleză. N-a fost niciodată însurat şi nu credea în legături de lungă durată, deşi era departe de a fi un aventurier. Avea o viaţă stabilă şi aşezată; un mic magazin sportiv, destinat pescarilor şi amatorilor de yahting, care îi aducea venituri rezonabile şi îi asigura suportul necesar pentru călătoriile îndelungate. În relaţiile cu femeile era foarte rezervat; nimeni nu-i cunoştea vreo pereche stabilă cu care să fi împărţit apartamentul şi toată lumea îl ştia de celibatar convins. Călătorea mult, era pasiunea lui principală; făcea cel puţin o călătorie lungă în perioada de iarnă, când închidea magazinul şi pleca prin lume. A străbătut cu rucsacul în spate America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, s-a plimbat cu caravana prin Europa şi cu motocicleta prin America de Nord. Vara rămânea aici, se ocupa de magazin, pentru că-i plăcea să-şi servească personal clienţii fideli şi dorea să fie la zi cu toate noutăţile apărute în domeniu. Mânca la prânz în casa mamei joia şi duminica, un orar de la care se abătea doar dacă era într-una dintre lungile lui călătorii. Duminica se întâlnea cu restul familiei: sora cea mare, cu cei doi copii şi soţul ei. Fratele mijlociu venea însoţit de copii, sau de iubita de la momentul respectiv. Mijlociul era divorţat şi fără îndoială, opusul lui Miguel. Împărţea tutela cu fosta soţie şi aducea copiii la prânzul duminical doar la două săptămâni. Când nu avea copiii, venea însoţit de femei, mereu altele, spre disperarea mamei. Îşi petrecea prânzul băgându-şi mâna pe sub fustele lor, râzând cu gura până la urechi la replicile acide ale mamei şi trăgând cu ochiul tatălui, care încerca să îndulcească atmosfera. Era incorigibil, expansiv şi în mod categoric, răzvrătitul familiei.

Părinţii erau pensionari şi aveau o casă frumoasă undeva la marginea oraşului, înconjurată de pădure. Acum erau la pensie, retraşi recent de la o brutărie foarte apreciată în oraş; din păcate, niciunul dintre copiii lor nu dorise să continue afacerea de familie, aşa c-o vânduseră cu o sumă care le asigura o bătrâneţe senină. Fiica cea mare era profesoară, mijlociul era comercial şi Miguel avea magazinul. Cei patru nepoţi le ocupau unele zile, în care bunicul îi scotea la prânz de la şcoală şi mâncau amiaza în casa lor.

În afară de călătorii, Miguel era pasionat de fotografie. Participa la expoziţii pe plan local şi uneori câştiga premii la nivel regional. Tema lui favorită erau peisajele, iar apartamentul îi era plin de fotografiile premiate la concursuri. Era un bărbat echilibrat, poate puţin prea serios, mai ales dacă-l comparai cu fratele lui, sau cu cei câţiva prieteni burlaci pe care-i avea din copilărie. Nu era un mare consumator de alcool, nici de droguri, iar aventurile lui cu femeile nu fuseseră niciodată sonore. Vorbea aproape întotdeauna pe un ton coborât, avea o voce gravă şi părea extrem de serios, în orice împrejurări. După ce a terminat liceul, şi-a deschis magazinul şi a refuzat să meargă la facultate, rămânând singurul dintre fraţi fără studii. Părinţii l-au avut târziu, iar el şi-a dorit să fie pe picioarele lui de foarte devreme. În plus, avea nevoie de bani cât mai rapid posibil, pentru a străbate lumea în lung şi în lat. După ce-a deschis magazinul, a rămas în casa părinţilor trei ani, a adunat bani şi când a avut o sumă rezonabilă, şi-a cumpărat apartamentul. Totul a fost bine calculat în viaţa lui. A prins un preţ rezonabil, erau în plină criză imobiliară, când nimeni nu cumpăra, toată lumea vindea. A luat mansarda de pe malul mării într-o stare jalnică; apartamentul aparţinuse unei familii, fusese confiscat de bancă, după care a stat gol şi temporar a fost locuit de okupas. Mai erau în picioare doar pereţii goi şi a fost nevoie de o reconstrucţie totală, nu doar de o reformă. Cu o ipotecă din bancă a reuşit să termine totul într-o jumătate de an şi la doar douăzeci şi trei de ani s-a mutat la casa lui. Apartamentul avea un singur dormitor şi un salon uriaş, cu bucătărie americană. Terasa era în continuarea salonului, iar trecerea se făcea printr-un glasvand de sticlă, care se putea deschide complet pe perioada de vară. Practic, peretele de sticlă părea un poster uriaş cu mare, palmieri şi o plaja exotică. Fiind la înălţime, apartamentul era ferit de gălăgia străzii din perioada sezonului de vară. În dormitor avea un pat cu baldachin şi plasă pentru insecte, pentru că obişnuia să doarmă cu toate ferestrele deschise, chiar şi atunci când barurile aveau spectacole până târziu în noapte şi muzica se auzea până la el. Apartamentul era dotat cu cel mai modern sistem de aer condiţionat, ar fi putut să se izoleze total de zgomotul din afară, dar lui îi plăcea să simtă briza nopţii.

Miguel a avut nenumărate aventuri, dar nicio pereche stabilă. În afara unei colege de liceu, de care a fost îndrăgostit cam doi ani, familia nu i-a cunoscut nicio iubită. Probabil şi asta făcea parte din planurile lui; avea nevoie de libertate de mişcare, mai mult decât de dragoste. Ca burlac, frecventa cluburi de noapte exclusiviste, era abonat la câteva site-uri de dating pentru sex ocazional şi de fapt avea o viaţă intimă mult mai intensă decât bănuiau cunoscuţii lui. Când a cunoscut-o pe Francesca nu avea nici cea mai mică intenţie să modifice ceva în viaţa lui, cu atât mai puţin în cea privată. La el acasă, femeile aveau noroc dacă erau invitate să rămână dimineaţa la cafea; de obicei, nu ajungeau să mai fie acolo.

Nici el nu ştia prea bine de ce a acceptat invitaţia fetei şi mai ales de ce i-a promis c-o va invita la prânzul de familie. Francesca era frumoasă, foarte adevărat. Poate puţin cam naivă, cam imatură pentru gusturile lui. Foarte diferită faţă de toate femeile din viaţa lui, până în acel moment, mai ales prin traiectoria curajoasă, care contrazicea toate trăsăturile ei aproape copilăreşti. Ca o briză proaspătă, curată, cu o inocenţă şi o sinceritate care l-au dezarmat. Dar cu o forţă şi o determinare extraordinară de a-şi înfrunta destinul, de a-şi găsi drumul într-o lume cu mult mai complicată decât a lui. Poate tocmai de aceea.

 

 

Zita era extrem de entuziasmată de noua pereche formată pe colină. Îl cunoştea pe Miguel de mai bine de zece ani, timp în care s-a dat peste cap să găsească o femeie pe gustul lui. Deşi prieteni vechi, nu ştia prea multe despre viaţa lui privată, despre aventurile lui pasagere; Miguel era discret şi păstra pentru el tot ce făcea în nopţile aventuroase. De-a lungul anilor, i-a fost imposibil să-l cupleze cu vreuna dintre cliente, vecine sau prietene, cu toate că încercase în nenumărate rânduri. Tot atât de imposibil i-a fost să afle ce tip de femeie căuta, ba chiar ajunsese la un moment dat să-l bănuiască că-i plac bărbaţii. Nici prin cap nu-i trecea că acest bărbat vertical, sobru până la extrem şi cu o viaţă organizată în cele mai mărunte amănunte îşi dorea să rămână burlac pentru totdeauna. A fost uimită să descopere că femeia s-a dovedit a fi chiar Francesca şi că cei doi s-au cunoscut până la urmă chiar prin intermediul ei, în casa ei. Se simţea obligată de situaţie să-i dădăcească şi pe unul şi pe celălalt constant, cu scopul de-a face relaţia lor să avanseze.

Duminica în care Francesca a fost invitată la prânzul de familie, Zita s-a prezentat de la prima oră în casa ei, înarmată cu farduri, haine de rezervă şi ustensile pentru aranjat părul.

– Am adus şi un buchet de flori, e în maşină. Nu te poţi prezenta fără. Şi am cumpărat o cutie pentru tort. Acum hai să vedem ce punem pe tine!

După o revizie a întregii garderobe, s-au hotărât pentru o fustă neagră, simplă, pe care Zita o adusese cu ea pentru orice eventualitate. Bluza aleasă a fost cea mai valoroasă piesă din dulapul Francescăi, o ie românească veche, cu fir de mătase galben auriu, pe care o purta doar în ocazii speciale. Deasupra şi-a pus paltonul Zitei, pentru că Francesca avea doar o scurtă de fâş roşie, cumpărată de la piaţa săptămânală din oraş. Zita i-a făcut bucle largi şi a machiat-o discret, astfel că atunci când a ajuns Miguel după ea, era foarte aranjată şi părea mult mai matură, mult mai serioasă şi de fapt, semăna foarte puţin cu Francesca de fiecare zi.

Lângă maşină o aştepta Juan, care îşi stăpânea cu greu reacţiile nefireşti în faţa legăturii dintre protejata lui şi bărbatul care, după opinia lui, n-avea nicio calitate merituoasă. Ca să ajungă la prânzul familiei, Francesca își ceruse o zi liberă, pentru că duminica era de serviciu la bar toată ziua. Deşi a fost primul liber pe care l-a cerut, a trebuit să explice cu claritate unde merge şi de ce a dat curs invitaţiei. Juan s-a bâlbâit, s-a fâstâcit, a început să-i explice ceva, apoi a renunţat şi în final i-a dat acceptul.

Acum părea că Juan regretă, a oprit-o din drum și a invitat-o şi el la masă, a doua zi. Mai precis lunea, zi în care barul era închis. Francesca a acceptat fără probleme şi în afară de bâlbâielile ciudate, n-a găsit nimic straniu în comportamentul lui, nimic care s-o facă să bănuiască ceea ce dorea să-i vorbească Juan a doua zi. Mai ciudat i s-a părut faptul că odată îndepărtaţi de bar, Miguel a întrebat-o pe nepusă masă:

– Ce-i cu şeful tău? Se comportă ciudat în ultimul timp, nu ţi se pare?

– Poate din grijă pentru mine, sau poate n-are încredere în tine, i-a răspuns Francesca râzând şi extrem de încântată de ieşirea lor.

– Eu cred că din gelozie, i-a tăiat-o cu un ton grav Miguel.

L-a privit mirată, dar nu a negat. Şi-a dat seama c-ar fi putut avea dreptate. Comportamentul lui Juan, începând din ziua în care Miguel a intrat în bar la invitaţia ei se schimbase radical. Devenise dintr-o dată suspicios, o spiona mai mult decât înainte, se răstea la ea şi-i imputa vini inventate, printre care şi lipsa clienţilor. Deşi făcea totul exact ca înainte, părea că acum face totul greşit. Francesca a observat toate aceste schimbări, dar le-a motivat prin faptul că aşteptările i-au fost prea mari, iar barul nu-i aducea veniturile pe care le-a sperat. Venituri care nu erau nici pe departe cele din timpul verii, atunci când, după evenimentul cu mistreţul, clienţii se înghesuiau la bere şi la un selfie cu Fin del Mundo. Şi nici pe departe comparabile cu cele obţinute de Marta, când funcţiona inclusiv restaurantul, iar casa era închiriată în întregime. Nu s-a gândit niciun moment că vina pentru atitudinea arţăgoasă a lui Juan s-ar datora de fapt apariţiei lui Miguel, nicidecum încasărilor din afacerea cu barul.

A rămas pe gânduri un moment, dar i-a trecut, pentru că Miguel tocmai parca maşina în faţa casei părinților. Astăzi nu era cazul să se preocupe pentru dramele lui Juan.

Era duminica cu mulţi copii, toţi nepoţii erau prezenţi şi masa era aşezată în salonul central. O zi de decembrie caldă şi însorită, cu cerul albastru intens, fără urmă de nor; pe masa frumos decorată ajungeau raze calde care se jucau în cristaleria cu picior. Un buchet de lalele albe trona chiar în mijloc, într-o vază transparentă, rotundă ca un acvariu. Albul simplu, verdele închis al frunzelor de lalele şi argintiul tacâmurilor erau singurele pete de culoare, iar masa era de o eleganţă rafinată, pe care Francesca o admira intimidată.

Prânzul a decurs bine, familia a primit-o cu multă amabilitate, dar cu şi mai multă curiozitate; toţi erau nerăbdători să afle cine era românca pentru care Miguel era dispus să-şi abandoneze obiceiurile.

Despre românce ştiau prea puţine: cunoşteau câteva familii care aveau chicas rumanas la curăţenie şi o familie care aveau o bonă tot de acolo. „Fete foarte harnice şi serioase” a afirmat amfitrioana casei. „Hai să nu uităm de fetele de pe naţional” a amintit ironic fratele lui Miguel, făcând aluzie la prostituatele de pe naţionalul de coastă. Copiii aveau câţiva colegi români la şcoală, dar toţi constatau că, deşi comunitatea era foarte numeroasă, ţara era în UE de multă vreme, ştiau destul de puţine despre români. Şi despre România. Au evitat discuţiile despre prostituţie – mijlociul a fost redus la tăcere – despre bande de hoţi şi cerşetori, cu toate că una dintre cerşetoare îşi făcea veacul chiar pe bulevardul central din oraşul lor. Nu aveau prejudecăţi, iar cu emigrantele erau relativ obişnuiţi de la celălalt fiu al lor, care avea o adevărată predilecţie pentru ele.

În afară de faptul că unul dintre copii a întrebat-o dacă o cunoaşte pe señora care cerşeşte pe strada principală, despre care toţi ştiau că este din România, restul interogatoriului a fost amabil, iar Francesca le-a răspuns tuturor cu zâmbetul pe buze. Nepotul care insista să afle răspunsul la întrebare a primit imediat o palmă peste cap de la bunicul lui, iar restul mesenilor au mimat elegant că n-au auzit întrebarea. Bărbaţii au fost interesaţi de mersul economiei, dar Francesca a ştiut doar să le explice cât câştiga ea şi cam la cât se ridicau facturile, atunci când plecase din ţară. Miguel era mai zâmbitor decât de obicei, a stat lângă ea şi din când în când îşi aşeza mâna peste a ei. O privea atent şi o ajuta cu câte-un cuvânt pe care nu şi-l găsea în timpul conversaţiei. La desert au servit din tortul pregătit de ea şi apoi deschis un subiect pe care îl stăpânea ceva mai bine: mâncarea tradiţională românească. Au discutat despre reţete, despre obiceiuri şi bineînţeles despre Dracula, subiect care i-a interesat în special pe copii. Dintre toate răspunsurile, faptul că nu-l cunoştea personal pe Dracula a fost cel care i-a dezămăgit mult mai tare decât faptul că n-o cunoştea pe cerşetoarea din oraş.

În final, Francesca i-a impresionat pe toţi cu trăsăturile ei angelice, cu onestitatea, dar mai ales cu modestia cu care vorbea despre curajul de-a porni singură în lumea largă. Mama lui Miguel a strâns-o în braţe şi au schimbat numere de telefon, fratele a pişcat-o prieteneşte de obraji, iar copiii au pus-o să promită că le procură obiecte provenite direct din ţara lui Dracula.

Prânzul s-a încheiat târziu, aşa cum stă bine unui prânz de familie duminical. Afară era întuneric şi răcoare, iar pe alocuri instalaţiile de Crăciun erau deja aprinse. Miguel a parcat maşina acolo unde Francesca ştia că este blocul lui şi a invitat-o să urce la un pahar de vin. Era prima ei vizită în mansarda de pe malul mării.

va urma

* hombre – bărbate, omule

* cuidado con nuestra chica – ai grijă cu fata noastră

* atico – mansardă, apartament construit sub acoperiș

* chicas rumanas – fetele românce, româncele

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post