Episodul 4
Zita locuia pe colină de câţiva ani. Închiriase împreună cu perechea din acele timpuri o casă frumoasă, amplasată pe o pajişte amplă, chiar sub pădure şi cu o deschidere impresionantă spre golf. Din casa cu etaj folosea doar parterul, cu salonul enorm şi bucătărie americană. La etaj avea mobilate două dormitoare, o baie şi o bucătărie micuţă, care erau vara închiriate unor perechi de olandezi. Partenerul Zitei din acele timpuri era recent sosit din Olanda şi a fost suficient să răspândească vorba despre cele două camere disponibile printre prietenii lui. În fiecare an, clienţii reveneau şi practic îşi rezervau camerele de pe un an pe altul, fără alte complicaţii şi intermediari. Casa avea o curte impresionantă, era plină de flori, tufe uriaşe de leandri şi pomi fructiferi, iar priveliştea îţi tăia răsuflarea. O zonă extrem de liniştită a urbanizaţiei, departe de zona ilegalilor. Retrasă, situată chiar la capătul şoselei şi ascunsă de pădure, casa părea o cabană de munte, doar că odată intrat în curtea ei, aveai surpriza să descoperi o privelişte halucinantă, cu marea şi întreg golful la picioare. Clienţii reveneau hipnotizaţi în fiecare an, chiar dacă facilităţile pe care le oferea Zita erau departe de a fi conforme unor standarde turistice ridicate. Singura ei preocupare adevărată era curtea, pe care o întreţinea impecabil cu ajutorul lui Kosta. Curăţenia în camere era superficială şi turiştii, dacă doreau mai mult, n-aveau decât să se descurce singuri. Pe Zita o interesa prea puţin acest aspect, chestiune care se vedea cu ochiul liber nu doar la etajul închiriat, ci şi la nivelul în care locuiau împreună cu copiii.
Olandezul, care era şi tatăl celui de-al treilea copil, dispăruse din viaţa ei aproape imediat după naşterea băiatului blond şi pufos. Relaţiile Zitei oricum nu durau prea mult, dar olandezul a plecat chiar înainte de a începe scenele pe care era obişnuită să le monteze, când începea să obosească lângă ei. Bărbatul a fost învins de nepăsarea femeii în faţa vaselor murdare din chiuvetă şi a hainelor aruncate peste tot. Într-o zi, a urcat în maşină şi a plecat, nu înainte de a-i da contactul clienţilor olandezi, bani destinaţi să suplinească orice obligaţie faţă de copilul pe care îl aveau împreună.
Tot aşa cum ordinea şi curăţenia nu era o preocupare pentru Zita, nici banii nu erau. Avea clienţii de la studioul de dans, care îi asigurau un trai decent. Fabrica bijuterii pe care le vindea la studiou şi pe internet, iar vara încasa chiria. Plecarea ultimilor turişti la sfârşitul sezonului estival coincidea cu redeschiderea studioului, astfel că banii erau cea mai mică preocupare a Zitei, care l-a uitat pe olandez, imediat ce maşina lui a cotit după prima curbă.
Pe durata vacanţei de vară Zita nu dădea lecţii de dans; petrecea ziua cu copiii, la plajă şi la piscina municipală. În zilele toride şi la orele amiezii stăteau acasă, pe colină, unde era răcoare şi linişte, evitând aglomeraţia din oraş.
În luna august mai ales, staţiunea era extrem de gălăgioasă. În timpul zilei plaja era plină chiar şi la orele în care soarele ardea pieile albe ale nordicilor şi umplea sala de urgenţă a spitalului municipal. Majoritatea soseau pentru vacanţe relativ scurte, de şase-şapte zile, astfel că petreceau maximum de timp profitând de soarele puternic al Mediteranei. Seara ieşeau la cină la ore imposibil de înţeles pentru localnici, motiv pentru care restaurantele locale trebuiau să se adapteze unor schimbări radicale, care să asigure serviciile pentru toate categoriile de clienţi. Spaniolii, mai ales în vacanţe, rămâneau pe plajă doar la orele în care soarele era potolit, apoi luau masa de prânz în tihnă, fără grabă. Încheiau undeva pe la trei-patru, după care se retrăgeau pentru siesta. Se întorceau pe plajă după şase seara, iar în cazul lor, cina era undeva la zece. Chestiune care contrasta total cu programul turiştilor europeni, care stăteau pe plajă inclusiv la orele prânzului și îşi ameţeau foamea cu patatas bravas, sau pungi de cipsuri de la chioşc. Şi multă bere rece. Abia apoi ieşeau pe teren, spălaţi, aranjaţi şi bine arşi de soare, undeva pe la şase seara, morţi de foame şi gata să cheltuiască o sumă considerabilă pentru o cină bogată. După un timp relativ scurt petrecut în oraş, ajungeai să ghiceşti care sunt unii şi care sunt alţii, în funcţie de ora la care cinau. În mod normal, restaurantele aveau program cu pauze pentru personal între prânz şi cină, dar aici nu respecta nimeni programul; sau cine îl respecta, risca să tragă obloanele după o lună de funcţionare. Barurile aveau program prelungit şi majoritatea organizau spectacole live în aer liber, de la care muzica se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce seara avansa în noapte. Toate barurile erau deschise în fiecare noapte din sezonul plin, astfel că pe străzi era o aglomeraţie de nedescris, la uşile lor adunându-se mulţimi gălăgioase. În oraş, localnicii mai norocoşi se grăbeau să plece în luna august care pe unde puteau, pentru că era imposibil să te odihneşti în toată tevatura sezonului. Iar cei mai puţin norocoşi, cei care munceau două, trei slujbe pe sezon, ieşeau din vară epuizaţi, cu ochii roşii, cu o oboseală cronică pe care şi-o vindecau abia spre primăvară.
Locurile ferite deveneau rarităţi în tevatura sezonului plin, astfel că, să te cazezi şi implicit să locuieşti pe colină devenise un lux care îţi pemitea să dormi, dacă vrei, sau să baţi barurile noaptea, dacă asta îţi făcea plăcere. Turiştii Zitei erau stabili şi într-atât de fideli, încât au cumpărat un Renault ieftin, pe care l-au lăsau parcat peste iarnă în curtea casei. Se cunoşteau cu toţii între ei şi îşi stabileau singuri programul pentru sezonul următor cu un an înainte. Cele două dormitoare erau ocupate mereu din mai până în octombrie, iar clienţii nu-i dădeau nicio bătaie de cap. Zita plătea o femeie din vecini care făcea curăţenie cu ora în spaţiile comune, de două ori pe săptămână şi după eliberarea unei camere.
Verile se scurgeau domol între drumurile la plajă, nopţile calde cu lună plină şi grătare prelungite pe terasă. Toamna, după începerea şcolilor, ritmul revenea la normal. Zita redeschidea studioul, turiştii părăseau staţiunea şi oraşul rămânea liniştit, pustiit şi de nerecunoscut. Localnicii reveneau la casele lor şi pe faleză mai circulau doar pensionarii, care umblau cu telefoanele în mână şi cu ochii pe aplicaţiile care le numărau paşii parcurşi.
La barul de acum cunoscut ca „Fin del Mundo”, programul de lucru s-a redus considerabil odată cu venirea toamnei. Ţineau închis lunea şi marţea, iar miercurea şi joia deschideau seara, câteva ore. Doar în weekenduri mai deschideau toată ziua, la fel ca vara. Cu atât de mult timp liber la dispoziţie, Francesca s-a decis să se înscrie la cursurile de flamenco ale Zitei, să iasă mai des din casă, să încerce să cunoască lume, să-şi facă un loc printre ei.
Continua să nu ştie încă nimic despre misterioasa femeie ale cărei scrisori încerca încă să le descifreze, cu dicţionarul lângă ea. Pepita n-a ajutat-o prea mult în cercetările ei, ştia despre ea că a stat puţin pe colină şi nu s-a vizitat cu vecinii. Scrisorile aveau un limbaj foarte elevat, iar Francescăi îi venea tot mai greu să le descifreze.
Querida Nona,
Probabil e o molimă ciudată, fluturii au înnebunit şi controlează întregul oraş de aproape o săptămână. Sunt peste tot, iar străzile sunt pustii de paşi; au rămas doar zbateri de aripi. E o invazie de fluturi giganteşti, care îmbracă pereţii caselor şi te urmăresc ca un nor viu, negru şi ameninţător, oriunde ai încerca să te ascunzi. Pe trotuar zac aripi cu cap de mort, în zbateri muribunde şi încercări disperate de a-şi relua traiectoria. E o căldură sufocantă, aerul e imobil şi frunzele palmierilor au înţepenit ca într-o carte poştală din ţările calde. Marea nu se mişcă, stă ca o oglindă în care se priveşte doar cerul, senin şi lipsit de orice urmă de nor. Niciun val, nicio adiere de briză; pescăruşii plutesc ca răţuştele de plastic dintr-o cadă de baie şi singura mişcare din jurul meu e zbaterea aripilor cu cap de mort. Merg pe strada pustie fără o ţintă anume şi-mi doresc să aud paşi, dar oraşul e mut. Pe lângă mine trec doar siluete fragile pe trotinete electrice silenţioase; îi urmăreşte norul de fluturi şi simt curentul de aer fierbinte, care rămâne după trecerea lor. Trotuarul arde şi se mişcă ca într-un dans hipnotic spre capătul străzii.
Intru într-un bar cu toate copertinele coborâte. Fluturii se strecoară printre crăpăturile perdelelor din plastic, se aşează la masă, pe spătarele scaunelor şi pe cănile de cafea. În bar mai sunt doar câţiva oameni, singuri, tăcuţi. Probabil se gândesc, aşa cum fac şi eu, la conspiraţia fluturilor cap de mort. La o apocalipsă temporară, în care oamenii mai durează doar până la finalul stadiului de crisalidă al generaţiei următoare. Chelneriţa a uitat să zâmbească, se luptă cu câteva aripi care se zbat deasupra paharului meu de nectar. Aici e răcoare şi mintea se aşează la locul ei. Ascult pocnetele sparte dinspre copertina de plastic: sunt fluturii cap de mort, care se izbesc de folie. Singurele zgomote perceptibile. Gândurile celor aşezaţi la mesele din jur nu le pot asculta. Îi privesc doar şi nu revăd chipurile urmăritorilor mei.
La plecare am călcat câţiva fluturi muribunzi cu talpa fierbinte a şlapului. S-au zdrobit cu un strigăt surd şi pe şlapul meu a rămas un lichid lipicios, ca un puroi. Un pieton cu o trotinetă electrică aproape mă doboară şi întoarce capul; de sub gluga neagră întrezăresc doar ochelarii mari, negri, aşezaţi pe un craniu.
Mi-aş dori să fii aici, să descânţi oraşul de vrăji. Mai am totuşi o ultimă soluţie: sub plapuma din camera mea nu vor pătrunde!
Te extraño,
Ines
Ieşirile la studioul de dans i-au deschis Francescăi noi orizonturi. După doar câteva şedinţe, avea câteva prietene noi, cu care a început să schimbe mesaje pe grupul de whatsapp şi cu care ieşea din ce în ce mai des. Erau practic primele prietene din lumea nouă şi doar când le-a avut, a înţeles cât de mult îi lipsiseră. Până atunci, viaţa ei s-a redus doar la serviciu şi scurte ieşiri la plajă, însoţită fiind mereu de Kosta, Dani şi ocazional, de fraţii veniţi în vizită.
Aşa cum a promis, Zita a invitat-o la cină: un restaurant japonez, unde Francesca a mâncat primul sushi din viaţa ei. A constatat că nu-i place, dar a gustat puţin din fiecare, ca să nu-şi jignească prietena. Când i-a lansat invitaţia, Zita a întrebat-o dacă-i place mâncarea japoneză, dar n-a ştiut ce să răspundă; n-a gustat niciodată. I-a răspuns afirmativ, îi era ruşine să recunoască că habar nu are. A înghiţit fiecare bucăţică de peşte crud cu silă şi cu mult sake, care-i aducea aminte de palinca de acasă. În acea seară, la restaurantul japonez, a descoperit că nu-i place peştele crud. Dar cel mai important, a descoperit o femeie fascinantă, a ascultat traiectoria Zitei şi a reuşit să afle în sfârşit cine era femeia misterioasă, autoarea cuvintelor din dosarul roz.
Zita
– La cinşpe ani m-a violat fratele mamei; om serios, cu familie şi doi copii de vârsta mea, cu care am crescut împreună. N-a fost primul bărbat din viața mea, măcar cu asta am avut noroc. Din nefericire, i-am povestit imediat mamei. M-a bătut şi a durut mai tare decât violul. Ştia că nu-s virgină şi a dat vina pe mine. Mi-a spus că toate s-au întâmplat din cauza mea, din cauza fustelor scurte şi a rujului roşu, pe care ea mi-a interzis să-l folosesc. Din cauză că toată lumea ştia că Zita nu e o fată cuminte!
Primele fraze ale Zitei au estompat rumoarea restaurantului şi au făcut-o pe Francesca să golească tot paharul de sake, dintr-o suflare. Zita şi-a continuat istoria cu o voce joasă şi a povestit cum la şaisprezece ani a făcut primul avort; copilul rezultat în urma violului. A doua zi şi-a făcut valiza şi s-a prezentat la serviciile sociale, a denunţat violul, a cerut protecţie şi adăpost temporar. Şi-a petrecut un an schimbând apartamente sociale, încercând să-şi piardă urma, căutând o modalitate să-şi refacă viaţa, pe propriile picioare. A ieşit din acest cerc când l-a cunoscut pe tatăl lui Kevin, primul ei fiu, un chitarist dintr-o trupă de flamenco. Cu el a ajuns aici, în oraşul de pe coastă; dădeau spectacole la barurile din staţiune şi câştigau destul de bine în timpul sezonului. Zita dansa şi făcea background.
– Am stat cu el doi ani, până când trupa a plecat spre Franţa, unde avea câteva contracte fixe. Eu eram gravidă şi nu m-au luat cu ei. Într-o noapte au dispărut şi m-au lăsat la pensiunea în care locuiam, fără niciun ban. M-am mutat din nou la adăpostul social şi am dat ore de flamenco, pentru femeile de acolo. O făceam din plăcere, trecea timpul mai uşor. Apoi mi-a venit ideea cu studioul de dans. Am găsit un apartament vechi, într-o casă pe jumătate dărăpănată, chiar în centru. Era suficient de încăpător pentru planurile mele. M-a ajutat asistenta socială, mi-au dat un credit din acela nerambursabil, dar acum aveam nevoie de ajutor. Înţelegi? Aşa l-am cunoscut pe tatăl celui de-al doilea băiat. Era constructor. Ne-am despărţit imediat după ce-am deschis prima sală a studioului, care a fost un succes chiar din primele luni. Primii clienţi au fost copii, dar au venit apoi şi părinţii, şi bunicii. Nu m-am limitat la flamenco; am luat alt credit, am aranjat încă două săli şi am angajat un cubanez, profesor de dansuri de salon şi o profesoară de dansuri sportive. Am dus echipele la concursuri şi am câştigat câteva premii, aşa că studioul a ajuns celebru în oraş. După trei ani am cumpărat clădirea.
Era deja o femeie de succes când l-a cunoscut pe olandez, cel de-al treilea tată, cu care s-a mutat în casa de pe colină. Francesca a ascultat totul între două îmbucături de peşte crud, mestecate fără poftă. A rămas tăcută, pentru că nu erau multe de comentat şi intimidată de tonul impersonal folosit de prietena ei. Iar printre cuvintele care se scurgeau neutre, îi vedea genunchii încă juliţi de la urcuş, îi simţea înverşunarea şi percepea cu tot mai mare claritate carapacea în spatele căreia se ascundea.
– Înţelegi, nena? Pur şi simplu am învăţat să folosesc tot ghinionul în favoarea mea! Şi pe bărbaţi, după cum vezi! Copiii sunt doar ai mei, doar ei mai contează .
La sfârșitul cinei, Zita a plătit o notă care Francescăi i s-a părut exorbitantă și au ieşit pe faleza pustie la acea oră târzie din noapte. În lunga plimbare care a urmat, Francesca a aflat primele detalii despre femeia misterioasă. Mai precis, faptul că se numea Ines şi că intrase în viaţa Zitei pe uşa sudioului de dans.
– Nu căuta un curs anume, mai degrabă se căuta pe ea. Părea nehotărâtă şi pe punctul de a face cale întoarsă, când am abordat-o de după tejghea. După un schimb de fraze banale, i-am recomandat flamenco, tocmai pentru că fizicul ei contrasta puternic cu ţinuta acestor dansatori.
Din descrierea Zitei a perceput-o ca pe o blondă înaltă, silfidică, hieratică ca o pictură bisericească şi cu o atitudine indecisă.
– Ines mi s-a părut de la început solitară şi stingheră, n-o vedeam potrivită unui dans în pereche. Apoi îi lipsea patosul, siguranţa, m-am gândit că flamenco îi va conferi puţin din aceste calităţi. După câteva cursuri ne-am împrietenit, pentru că simţeam o nevoie stranie s-o protejez şi s-o trezesc la viaţă. Avea probleme, îmi spunea că e urmărită, hărţuită. N-am crezut niciodată că e în pericol, dar după un timp am dus-o pe colină, unde Marta i-a închiriat una dintre camere. Mai precis, cea în care locuieşti tu acum.
Querida Nona,
Astăzi am ieşit din casă, în ciuda caniculei. În timpul zilei, căldura e năucitoare, iar umezeala din aer face ca totul să fie lipicios. Hainele mi se lipesc de piele şi asfaltul arde mocnit. Am privit de câteva ori în spate, dar strada era pustie din nou. Şi era linişte, o linişte de sfârşit de lume, doar pescăruşii ţipau asurzitor.
Le-am revăzut în magazin; erau amândouă, aceleaşi femei cu aspect de estice, între două vârste. Mă urmau de aproape, se învârteau ca vulturii în jurul meu, mă atingeau, îmi studiau fiecare mişcare. Nici măcar nu se fereau de privirile mele. La casa de marcat s-au aşezat chiar în spatele meu, aproape c-au împins o bătrână ca să fie lângă mine. Mă priveau direct, fix în ochi; nu-mi ocoleau privirea. Voiau să înţeleg bine că eu sunt ţinta lor. Brusc a apărut un bărbat, care a intrat în faţă şi a aruncat o doză de bere pe bandă, între mine şi ele. S-au ferit, poate e cineva de care până şi lor le e teamă. Tipul arăta ca un poliţist în civil, avea şort, un maiou larg şi o pereche de ochelari negri. Când a ieşit l-am auzit spunând cu voce joasă, ca pentru el: „Are coadă” . Mi s-a făcut din nou frică, am plecat grăbită, dar fără să-mi amintesc spre ce mă îndrept şi m-am trezit pe o străduţă necunoscută, strâmtă, întunecoasă.
Mi-a abătut gândul de la urmăritori afişul colorat, am apăsat pe clanţă şi am intrat. A fost un instinct. O brunetă cu păr lung, cu haine foarte colorate mi-a vorbit de după o tejghea. Habar n-aveam unde sunt şi doar după o vreme am înţeles că femeia îmi propunea să mă înscriu la cursuri de dans. Vorbea mult, repede, dar eu am auzit doar o parte din tot ce-mi povestea. Am acceptat. Am plătit taxa şi am completat un formular. Am nevoie de prieteni, am nevoie să stau printre oameni, ca să nu-mi pierd minţile de tot.
La ieşire nu i-am mai văzut.
În piaţa publică erau o mulţime de oameni şi un spectacol de artişti ambulanţi: malabares, flăcări şi costume colorate. Nu semăna deloc cu trupa din care am făcut eu parte. Doi câini năpârliţi pe o pătură în carouri şi o pălărie pentru monede, aşezată lângă. O fată cu rasta în toate culorile s-a apropiat de mine şi mi-a rânjit în faţă. Avea dinţi galbeni, duhnea a transpiraţie şi a alcool ieftin. Un băiat cocoţat pe picioroange striga „acercaos a ver la rara”. Oamenii râdeau în hohote, dar nu era nimic de râs. Până şi câinii păreau înfometaţi. Toată lumea avea telefoanele mobile în mână şi toţi făceau fotografii. Pe câţiva i-am văzut fotografiindu-mă pe ascuns şi rânjind, la fel ca fata cu rasta. Am luat-o la fugă şi m-am împiedicat de bordura trotuarului; am căzut pe şosea, chiar în faţa unui autobuz care a frânat la doi centimetri de mine. Nimeni nu mi-a sărit în ajutor, şoferul a claxonat lung şi cei de pe margine erau preocupaţi să facă fotografii.
M-am îndreptat direct spre casă şi am realizat că tocmai m-am înscris la un curs de flamenco. De ce am ales flamenco, eu întotdeauna mi-am dorit să învăţ tango? Mi-a răsunat în minte vocea femeii, gravă şi convingătoare. Era frumoasă şi sigură pe ea. A reuşit să-mi abată gândurile şi chiar mi-a îndepărtat frica, pe moment. De fapt, Nona, acesta a fost motivul pentru care m-am înscris la curs.
Abrazos,
Ines
La începutul lui decembrie, vremea devenea din ce în ce mai rece. Nici vorbă de frigul de acasă, îşi spunea zilnic Francesca. Ziua temperaturile ajungeau la cinsprezece grade, iar noaptea scădeau spre şapte, opt. Vântul în schimb era puternic şi aducea curenţi tot mai reci dinspre mare. În octombrie, Francesca a avut parte de cele mai frumoase apusuri văzute de pe terasa ei. Chiar din casă, mai precis. Îşi aşezase canapeaua lângă uşa de sticlă şi de acolo vedea întreg spectacolul asfinţitului, fără chiar să se ridice dintre pături. Avea un şemineu, dar hornul era spart şi camera se umplea de fum la orice încercare de a face focul. După câteva încercări nereuşite, a renunţat şi a cumpărat un calorifer electric.
În cameră era frig şi curentul era scump. Din cauza lipsei de clienţi, Juan le dădea doar o parte din salariu, plus că pierduse bacşişurile din zilele bune. Continua s-o ajute pe Pepita la curăţenie, Dani muncea în nopţile de weekend la un bar de noapte din oraş, iar Kosta lucra cu ora prin grădinile vecinilor. Juan nu le mai aducea nici mâncare, aşa cum făcuse până la deschiderea barului, dar se descurcau destul de bine cu tupperele Pepitei şi cu ce rămânea din restaurant, în weekenduri.
Spre norocul ei, Zita îi aducea clienţi pentru comenzi la torturi şi evenimente private în restaurant. În plus, o chema din ce în ce mai des să stea cu copiii şi o plătea cu ora. Francescăi îi plăcea mult acasă la Zita; casa era călduroasă şi veselă, se juca cu copiii, se uitau la televizor împreună şi uneori rămânea să doarmă peste noapte cu ei. Zita nu aducea acasă bărbaţii cu care avea aventuri, dar dispărea câte-o noapte şi revenea uneori târziu, după numeroasele mesaje ale Francescăi. Ajungea spăşită, cu rimelul întins, cu pungi negre sub ochi, iar Francesca primea un ciubuc generos, ca să-i treacă supărarea. Oricum, cu sau fără ciubuc, îi era imposibil să se supere pe ea. Zita o trata ca pe o soră mai mică, îi dăruia haine, bijuterii, şi-i vorbea deschis despre teme inabordabile pentru ea până atunci. Cu Zita a fumat prima ţigară cu marijuana şi a constatat că nu-i place amorţeala care o apăsa după câteva fumuri. A avut primele discuţii deschise despre sex şi a învăţat să abordeze tema cu aceeaşi normalitate cu care-şi împărtăşea alte trăiri, mai puţin intime. Zita obişnuia să-i povestească ultimele aventuri tot aşa cum probabil le trăia, fără implicare emoţională, ca şi cum ar fi fost şedinţe de cosmetică sau vizite la psiholog.
Pentru Francesca, toate aceste conversaţii au fost la început pe cât de stânjenitoare, pe atât de halucinante; nici măcar nu putea rosti cuvântul orgasm atunci când a cunoscut-o pe Zita, nu ştia mai nimic despre corpul ei şi foarte puţine despre sexualitate. Mişu fusese primul şi unicul din viaţa ei, partidele de amor din magazie erau majoritatea pe fugă, între două telefoane de-ale nevestei. În singurele nopţi întregi petrecute cu el, bărbatul a fost pe jumătate beat, s-a urcat pe ea cu pantalonii pe vine şi a adormit îmbrăcat, imediat după. I-a destăinuit Zitei toate acestea oarecum ruşinată de neştiinţa ei, dar cu speranţa că noua ei prietenă o va ajuta să schimbe ceva în acest sens. Era singură de prea mult timp, îşi dorea să cunoască pe cineva. Dar visa să se îndrăgostească, să fie plimbată de mână pe faleza plajei, invitată la cină şi aşteptată cu flori. Visa o relaţie aşa cum Mişu nu-i oferise, care să-i trezească emoţii şi în care să se implice total.
Într-una din serile în care a rămas cu copiii, Francesca i-a culcat şi şi-a umplut cada de baie. Era unul dintre răsfăţurile din casa Zitei, de care se bucura întotdeauna când rămânea peste noapte. N-a avut parte de una nici acasă, nici în casele în care s-a mutat apoi. Cada Zitei era enormă, din fontă, pe picioare metalice; o cadă vintage, pe care o umplea de spumă şi apă fierbinte şi în care se afunda câte-o jumătate de oră, până când i se încreţea pielea.
De data asta, nici n-apucase să se încălzească bine şi a auzit cheile în uşă. Zita nu trebuia să revină până a doua zi, aşa c-a sărit din cadă direct în halatul de baie şi a ieşit speriată din baie.
Zita se sprijinea de perete şi părea beată. Un bărbat înalt, brunet şi extrem de stânjenit i-a întins mâna şi i-a pus în braţe geanta Zitei:
– Nu ştiu ce-a apucat-o, dar am crezut că e mai bine s-o aduc acasă. Scuze, sunt Miguel, un prieten. Ştiam că eşti aici cu copiii, dar n-am avut cum să te avertizez că venim. Îmi pare rău dacă te-am speriat.
Miguel i-a explicat că Zita amestecase băutura cu nişte pastile şi începuse să vorbească fără sens; a vomat din fericire tot ce avea în stomac, dar acum tremura şi abia se ţinea pe picioare. Au pus-o în pat şi au lăsat uşa întredeschisă la cameră.
– Poţi rămâne noaptea asta aici, nu? a întrebat-o Miguel.
– Sigur, oricum rămâneam. Dar ce fac cu ea dacă e mai rău, sun la urgenţe?
– Mă suni pe mine, vin imediat, dacă e nevoie. Nu cred să fie mai rău, mâine o s-o doară rău capul, dar până poimâine îi trece.
Francesca a căutat în baie telefonul mobil, şi-a tras pantalonii de trening şi şi-a pus şosetele flauşate. Când a ieşi din baie, Miguel era aşezat pe canapea, cu ochii în telefonul mobil. L-a întrebat dacă vrea un pahar de vin şi a adus din bucătărie încă un pahar.
După ce-au schimbat numerele de telefon, Miguel a început să-i vorbească:
– N-am văzut-o în aşa hal în ultima vreme. Am crezut că i-a mai trecut, a trecut ceva de când a dispărut Ines. Ştii despre cine vorbesc, nu? Ţi-a vorbit vreodată despre ea?
– Mi-a vorbit, dar nu văd legătura. Erau prietene bune, dar n-am văzut-o niciodată să plângă după ea. Sau a fost mai mult de atât?
– Au avut o aventură, cred că Ines a fost singura persoană de care a fost îndrăgostită cu adevărat. L-am cunoscut doar pe olandez, pe ceilalţi nu, dar cu siguranţă că pe el nu l-a iubit. Cu Ines era tandră, grijulie, atentă, aşa cum era doar cu copiii ei, până atunci. Un timp au fost minunate, ca pereche, dar după o vreme, Ines s-a schimbat. Dispărea cu zilele, era rece şi o ocolea pe Zita, nu-i răspundea la telefoane, o făcea să sufere şi părea să facă totul ca s-o îndepărteze. Am încercat s-o convingem să pună capăt relaţiei, era deja o legătură toxică, dar Zita n-a renunţat niciun moment la ea, până într-o zi, când Ines a dispărut fără să lase nicio adresă, niciun bilet de despărţire. După dispariţia ei n-a mai interesat-o nimeni şi nimic. Noroc că sudioul mergea de la sine, aproape.
Francesca şi-a tras pătura peste picioare, în timp ce Miguel îi povestea despre depresia Zitei, în perioada care a urmat după dispariţia lui Ines. Despre faptul c-a fost aproape să piardă totul, dacă n-ar fi fost ajutorul prietenilor şi a celor doi instructori de la studiou, care au continuat să ducă afacerea pe picioare.
– N-ai fi recunoscut-o! Nu ieşea din casă cu zilele, copiii îi duceam pe rând la şcoală, făceam cu schimbul să stăm cu ea. Slăbise, era piele şi os, dependentă de sticla de votcă. Într-o zi s-a îmbolnăvit cel mic, a ajuns la urgenţe cu o pneumonie gravă. A fost pe punctul să moară. Asta a trezit-o şi de atunci e Zita pe care o ştii. M-am speriat azi când am găsit-o în baie plângând, credeam c-a lăsat totul în trecut.
În timp ce vorbea, Francesca îl privea fascinată. Miguel era un bărbat foarte frumos, cu câteva fire albe în păr, cu o voce caldă, care-i inspira multă încredere. Purta o pereche de blugi clasici şi o bluză verde crud, mulată pe corp. Era suplu, atletic, exact pe gustul ei. Îi vorbea pe un ton calm, puţin trist şi cu privirea pierdută. I-a plăcut mult acest bărbat şi n-a făcut nimic s-o ascundă. Şi-ar fi dorit să-l reţină lângă ea şi s-a apucat să facă focul în şemineu, cu gândul că-i va întârzia plecarea. A căutat prin bufetul din bucătărie şi a găsit nişte alune, a scos o sticlă nouă de vin din frigider şi l-a rugat să-i povestească mai multe despre Ines şi prietena ei. N-a dezvăluit nimic despre dosarul roz descoperit în dulap, nimeni nu ştia încă despre existenţa lui. Era deocamdată secretul ei şi părea că misterul abia începe să se dezlege. Acum înţelegea tristeţea din glasul Zitei, atunci când i-a vorbit despre Ines şi refuzul ei să redeschidă subiectul, ori de câte ori ea încerca să afle mai mult.
Noaptea s-a terminat târziu, după ce-au terminat sticla de vin, toate alunele şi brânza maturată din frigiderul Zitei. Francesca a aflat că Zita a avut o relaţie scurtă, dar intensă cu Ines, care a durat până la dispariţia acesteia. Miguel a descris-o pe Ines cu totul altfel decât o percepea ea din relatărie Zitei: o femeie instabilă, cu mari probleme emoţionale şi cu un fizic mai degrabă debil. O blondă cam ştearsă, dacă o comparai cu exploziva Zita. Din ce spunea el, prima relaţie publică a Zitei cu o femeie, spre surpriza tuturor celor care o cunoşteau. Şi prima relaţie pentru care se părea că Zita suferă din dragoste şi din lipsă de reciprocitate. Ines se izola cu zilele, refuza cu încăpăţânare ajutorul celor din jur, nu doar al Zitei. Pentru că, după cum povestea Miguel, Ines era o femeie care avea nevoie de ajutor. Şi în pofida perioadei care a urmat, prietenii Zitei, printre care şi el, au considerat o binecuvântare dispariţia femeii, înainte de a-i da acesteia viaţa peste cap.
Despre el, despre Miguel, a aflat că e singur, că Zita era doar o prietenă veche, cu care s-a întâlnit întâmplător la bar; s-a oferit s-o aducă acasă, când a găsit-o plângând la baie. Francesca şi-a amintit de Mişu şi de reacţiile lui, a zâmbit şi l-a invitat a doua zi la cafea, la barul de la Fin del Mundo.
Cerul aproape se lumina când s-a culcat cu zâmbetul pe buze, aproape îndrăgostită de Miguel.
va urma
dicționar de buzunar #findelmundo
* siesta – un bun obicei spaniol, practicat la miezul zilei.
* patatas bravas – cartofi prăjiți cu sos bravas, foarte bun. Recomand!
* te extraño – îmi lipsești, ba chiar mai mult decât atât. Este superlativul lui mi-e dor.
* malabares – torțe cu făclii, dintre cele folosite la circ pentru acrobații
* acercaos a ver la rara – apropiați-vă s-o vedeți pe ciudata, spus de un spaniol din sud, cu puternic accent andaluz