Fin del Mundo – ep 2

Episodul 2

Juan

Avea cincizeci şi opt de ani când i-a murit nevasta de cancer. Ultimul an cu ea a fost un coşmar; spitale şi tratamente costisitoare, epuizante, mirosuri grele, nopţi nedormite. Apoi moartea. Totul a venit pe neaşteptate, când relaţia lor devenise mai bună decât oricând. În sfârşit, găsiseră un echilibru, afacerile mergeau cât să pătească facturile la zi şi ratele în bancă la timp, sau doar cu mici întârzieri. După ce-au moştenit casa de la familia ei, aproape c-au falimentat din cauza impozitelor pe care le-au datorat statului şi dacă n-ar fi fost fiul din Londra, care i-a ajutat cu bani, ar fi trebuit să vândă fie casa, fie afacerea cu camioane. Au ipotecat apartamentul din oraş, au vândut trei camioane şi cu un împrumut de la băiat, au reuşit să rămână cu amândouă afacerile pe linia de plutire. Împrumutul nu au ajuns niciodată să-l înapoieze, pentru că între timp, Marta s-a îmbolnăvit, nimeni nu s-a mai ocupat nici de restaurant, nici de camerele închiriate, iar afacerea lui cu camioane a luat-o pe pantă în jos, în ritm ameţitor. Juan stătea mai mult prin spitale, nu se putea baza pe nimeni să-l înlocuiască la birou şi până să realizeze că are nevoie de un ajutor de încredere, afacerea era aproape pierdută din mână.
La moartea ei, Juan a rămas mai degrabă frustrat, decât îndurerat. O iubea în felul lui, dar în ultimii ani o considera mai degrabă o prietenă şi o foarte corectă parteneră de afaceri. Locuiau mai mult timp separat, decât împreună, aveau conturi bancare diferite şi practic, vieţi paralele. Niciodată nu şi-au pus problema divorţului, le era bine aşa, mai ales că cei doi copii erau deja independenţi şi nu mai erau obligaţi să joace rolul unei familii perfecte. Când s-a îmbolnăvit, a îngrijit-o cum a ştiut mai bine şi l-a durut suferinţa ei. A fost lângă ea în toate momentele grele, a spălat-o, i-a ascultat gemetele de durere, i-a administrat medicamente, a hrănit-o. Şi în final, a ţinut-o de mână când s-a stins. La înmormântare n-a vărsat nicio lacrimă şi de atunci simţea o furie oarbă pe care nu ştia împotriva cui s-o îndrepte: ea nu mai era acolo.
O vreme n-a mai găsit motivaţie în nimic. Pe copii nu-i interesau afacerile lor, s-a rugat de fiul de la Londra să se întoarcă şi să preia afacerea cu restaurantul, atât cât mai aveau o afacere. I-a propus chiar să-i treacă toată casa pe numele lui, doar să revină; îi era teamă că totul, casa, barul, restaurantul vor deveni o ruină. Sergio, fiul lui, nici nu-şi punea problema. Chiar dacă s-ar fi întors, n-ar fi acceptat să preia afacerea, ştia foarte bine care sunt problemele în cartier şi restaurantul n-ar fi putut ajunge la nivelul pe care-l ţintea în carieră. Acum lucra la două stele Michelin, iar restaurantul părinţilor era pentru el un simplu bistro de cartier. Oricât şi-ar fi dat interesul, datorită locaţiei nefericite, n-ar fi putut să-l ducă înspre direcţia dorită de el. Când au deschis, i-a ajutat la întocmirea meniurilor şi chiar şi-a petrecut o săptămână în bucătărie, instruind personalul şi oferind bucătarului o parte dintre reţetele lui speciale. Ar face-o din nou la nevoie, dar de aici până la a prelua afacerea, era de neconceput pentru el.
Doi ani după moartea Martei, casa era aproape abandonată şi ar fi fost probabil ocupată de ilegalii din cartier, dacă n-ar fi fost Kosta. Barul şi restaurantul erau închise, iar în chirie mai stătea doar o bătrână cu trei pisici, o clientă care-şi achita chiria la timp şi care a murit puţin înainte de sosirea Francescăi. Juan a încercat cu disperare să vândă casa, dar i-a fost imposibil. A lăsat mult din preţ, a încercat să vândă cu toate dotările incluse, dar n-a reuşit. Era mult prea mare, nu interesa pe nimeni în condiţiile în care piaţa imobiliară de după criză era paralizată, iar vecinătatea nu era deloc îmbietoare pentru investitori. Juan era în urmă cu ratele la bancă, avea mari probleme cu plăţile şi spera ca venirea Francescăi să-l repună pe linia de plutire.
Juan era scund, bondoc şi pe jumătate chel. Deloc atractiv, ca bărbat. În plus, se îmbrăca doar cu pantaloni de stofă cafenii, demodaţi, la care asorta cămăşi de culoarea oului de raţă, sau pulovere în en-coeur; ţinuta îl făcea să arate mult mai bătrân decât era în realitate. Nici măcar nu a încercat să-şi caute o pereche, după moartea soţiei; a avut doar întâlniri pasagere cu aceleaşi femei pe care le frecventa dintotdeauna, prostituatele unui club din apropierea poligonului. Era conştient că n-are cum să placă unei femei ca Francesca, dar n-ar fi putut nega că fata îi ocupa toate gândurile, încă din momentul în care a văzut-o în barul din cartier. Francesca era extrem de frumoasă şi proaspătă, era vie şi caldă, ca o zi de primăvară. El era un personaj neinteresant, demodat, plin de datorii, deloc ofertant pentru o femeie ca ea. Când i-a făcut propunerea de parteneriat nu s-a gândit că Francesca i-ar putea vreodată ajunge în pat, dar putea măcar s-o aibă aproape, în viaţa lui. Pentru ea, dacă ar fi reuşit planul, ar fi fost o şansă bunicică. Iar pentru el, fără îndoială, prezenţa ei luminoasă l-ar fi ajutat să facă din nou parte din propria lui viaţă.
Singurul gând care i-a trecut prin cap când a văzut-o convinsă să abandoneze totul a fost s-o ducă în oraş şi să-i arate locul lui preferat. Poate acolo, pe malul mării, se va răzgândi. În niciun caz nu-i putea spune adevărul gol-goluţ nici despre atracţia lui bine mascată pentru prospeţimea ei, şi nici despre datoriile cu care vor trebui să se confrunte împreună, dacă barul va fi repus pe linia de plutire. Până la urmă, un job ca cel pe care-l lăsase în urmă, îi va putea găsi şi după, dacă lucrurile nu vor merge bine.

Francesca a fost crescută de fraţii ei, care aveau mai degrabă în grijă să nu lipsească mâncarea de pe masă şi lemnele de foc. Toate celelalte chestiuni legate de confort păleau ca importanţă, în condiţiile în care mama lor se comporta mai degrabă ca o soră mai mică, decât ca o mamă. Încă de când îi trăia soţul, bea cu el cot la cot, iar uneori făceau scandaluri cu rezonanţe până la ştirile locale. Se împăcau la fel de zgomotos cum se certau. Era cam tot ce mai făceau împreună în ultimii ani în gospodăria părăginită şi lăsată cu totul în grija fraţilor mai mari. O vreme lucrase la poşta din comuna învecinată, dar după restructurări rămăsese fără serviciu şi se dedicase în întregime bărbatului pe care îl adora cu frenezie. În casă, atât cât a trăit, el a fost centrul atenţiei, lăsând-o în urmă debusolată şi pierdută, cu o depresie devenită stare permanentă şi cu o dependenţă de alcool care îngreuna orice tratament medicamentos. Pe taică-su l-au găsit mort la marginea satului într-o dimineaţă geroasă de ianuarie. Se îmbătase la crâşmă şi n-a mai ajuns acasă niciodată. Francesca îşi amintea barba lui aspră şi braţele osoase, iar de zâmbetul lui ştirb şi de privirea rătăcită de aburii alcoolului o ajutau să-şi amintească unica fotografie pe care o avea cu el şi pe care o păstra în portmoneu. Era, de fapt, printre puţinele fotografii pe care le avea din copilărie. Fraţii şi rudele spuneau că seamăna bine cu el: îi moştenise trupul firav, părul de culoarea mierii şi ochii mari, albaştri-verzui, cu gene blonde şi lungi. În aceste condiţii, a fost învăţată să poarte hainele care rămâneau de la fraţi, să taie lemne iarna şi să-şi îngrijească mama, care începuse să aibă episoade de demenţă alcoolică, în care liniştea celor cinci era tulburată zi şi noapte. Cele mai frumoase zile pe care şi le amintea din casa unde crescuse erau cele în care reuşeau să-şi interneze mama la spital, pentru dezintoxicare. Atunci rămâneau doar ei, ea curăţa toată casa, gătea şi chiar dacă aveau doar mămăligă uscată cu lapte, erau liniştiţi pentru o vreme.
La şaisprezece ani, când s-a angajat la bar şi s-a văzut cu primul salariu în mână i s-a părut c-a ajuns în Paradis. S-a dus ţintă la alimentara din comună şi a umplut o plasă cu bunătăţi, brânzeturi, fructe şi ciocolată. Abia mai târziu, după ce s-a convins singură că banii aceia vor veni în fiecare lună, a început să-şi cumpere şi pentru ea câte-o pereche de blugi, câte-un tricou, un ruj, un rimel.
Păstra încă prima pereche de blugi pe care şi-a cumpărat-o de la bazarul chinezesc din oraş, magazin în care a intrat de nenumărate ori tânjind la diferite obiecte, dar din care a ieşit fără să cumpere nimic. În ziua în care i-a purtat pentru prima dată era liberă, se pregătea să iasă în oraş cu o vecină şi a auzit scandal în curte. Maică-sa avea una dintre crizele ei, era urcată pe gardul vecinilor şi arunca pe peretele casei gunoiul adunat în găleata cu care curăţau la porci. Lua cu mătura din amestecul puturos, stropea peretele casei şi incanta blesteme, pe care doar ea le înţelegea. Francesca s-a îndreptat spre ea şi a căzut victimă unui jet pestilenţial, care a obligat-o să-şi spele prima pereche de blugi noi pe care îi purta în viaţa ei. În crizele ei, maică-sa vedea necuratul chiar în proprii copii, în vecini, apoi ieşea pe uliță să-l caute şi să-l alunge. Crizele, apărute tot mai frecvent în ultimii ani, se terminau cu vizita poliţiştilor locali, apoi reuşeau s-o interneze pentru câteva săptămâni şi să respire uşuraţi de absenţa ei.
A fost foarte uşor să se îndrăgostească de primul bărbat care i-a dat atenţie şi care pe lângă atenţie, i-a cumpărat blugi originali, nu de la bazarul chinezesc. Avea şaptesprezece ani când l-a cunoscut. Lucra la bar de un an, iar el era un client frecvent. Mişu era însurat, avea doi copii şi un atelier mecanic. Aducea maşini din străinătate, le dădea kilometrajul înapoi, le aranja puţin şi le vindea în satele învecinate. Mai avea şi un autocar ruginit cu care făcea Germania: ducea şi aducea oameni de la muncă, aducea pachete, sau când prindea, vechituri de la ghenă, pe care le vindea direct de acasă. Afacerea cu vechiturile i-a mers până la urmă cel mai bine, aşa că a cumpărat o dubiţă de marfă şi a dezvoltat afacerea, a deschis un second hand cu de toate şi şi-a umplut buzunarele de cash. Umbla mereu cu multe bancnote în buzunar, iar când plătea la bar, avea grijă să scoată la vedere tot teancul, ca să vadă şi Francesca. Îi lăsa bacşişuri grase, care erau uneori un sfert din salariul ei şi îi făcea cadouri de la vechiturile din Germania. Aşa s-a ales Francesca cu un DVD, un televizor, o bicicletă şi chiar o maşină de spălat automată, pe care i-a adus-o acasă, cu dubiţa lui. Carol, frate-su mai mare, s-a răstit: „Ce caută Mişu aici?”. Francesca l-a minţit, i-a spus că a cumpărat-o în rate, din banii ei. Nimeni nu ştia despre relaţia lor, dar măcar Mişu a fost sincer de la început şi i-a spus că niciodată nu-şi va părăsi nevasta pentru ea.
Pisi, cum îl alinta ea pe Mişu a fost întotdeauna iubit de femei şi de bărbaţi, deopotrivă. Era genul de şmecher pe care nu te poţi supăra, care se descurca mereu în viaţă. Şcoală nu avea, dar Mişu nu era deloc prost. Ştia întotdeauna când să plaseze o glumă, chiar dacă se reducea doar la ironii adresate celor pe care-i considera mai slabi decât el. Lansa complimente false, în care nu credea nimeni şi în general se gudura ca un căţel în faţa celor puternici. Jongla cu sentimentele celorlalţi în funcţie de necesităţi, lucru cu care s-a învăţat încă din fragedă pruncie şi pe care le-a pus apoi în aplicare în viaţă. Astfel că mereu pica bine, în funcţie de situaţia dată. Niciodată alb, niciodată negru, mai degrabă neutru, într-un fel pervers. În asta consta de fapt neprostia lui. Dar cel mai important la el era că avea un suflet de aur: dădea cu generozitate ceea ce-i prisosea. Şi cel mai frecvent, îi prisosea iubirea. Astfel că o împărţea cu generozitate, Francesca fiind doar una dintre numeroasele lui iubiri secrete. La asta e drept că l-a ajutat şi natura, era un fel de Brad Pitt local, o copie rurală, după chipul comunei pe raza căreia era arondat. Avea un zâmbet şmecher permanent pe chipul lui angelic. Puţin tâmp, ar spune unii. Era blond cu ochi albaştri, exact ca actorul cu care nu era totuşi niciodată confundat. Când se îmbăta, nu făcea niciodată scandal, dar pica în melancolie şi se apuca de plâns, povestind celor dispuşi să asculte cât de mult îşi iubeşte nevasta şi copiii. Ei erau viaţa lui şi doar pentru ei se sacrifica. Într-o noapte s-a îmbătat în casa uneia dintre iubite şi după ce-a băut aproape toată sticla de wisky ieftin pe care i-a dus-o cadou, s-a apucat de plâns. Amantei i-a trecut tot cheful, pentru că se pregătise pentru venirea lui: i-a cumpărat o halcă mare de ceafă de porc şi a prăjit un grătar în miezul nopţii, a umplut de miros toată scara blocului. I-a mai făcut şi-o salată de roşii cu ceapă, aşa cum îi plăcea lui, iar acum el stătea în bucătărie, cu capul lui frumos, blond, sprijinit pe colţul mesei, plângând de dragul nevestei. Ea s-a ales doar cu o bucătărie în care mirosea a prăjeală şi a coji de ceapă. L-a scos afară şi i-a pus gunoiul în braţe: măcar atât să facă! De beat ce-a fost, a ajuns cu gunoiul de la amantă, acasă la nevasta pentru care plângea.
N-a putut niciodată să-i explice nevestei ce căuta sacul cu gunoi lângă patul lor de dormitor. A doua zi şi-a invitat nevasta la mall şi a cheltuit cu ea câteva teancuri din buzunarul pantalonului, şi asta doar pentru că Pisi avea un suflet de aur. Cu amanta s-a revanşat mai târziu, după ce-a vândut trei maşini de spălat luate de la container din Germania, când acesteia îi trecuse deja supărarea şi mirosul de prăjeală din micuţa bucătărie.
Cu Francesca se iubea rural, pe saltele. Rămânea uneori cu ea în magazia din bar, câteva ore peste noapte, dar niciodată nu s-au dus la motelul din zonă, pentru că acolo îl cunoştea toată lumea. De două ori a dus-o cu el la Sibiu, cu maşina. Mergea după viză. Acolo s-au cazat la motelul din benzinărie, au mâncat la restaurant şi o dată a dus-o la mall. Primii ei blugi originali îi avea de acolo. Francesca s-a simţit ca o iubită adevărată şi a fost singura dată când au umblat printre oameni ca o pereche normală, la lumina zilei.
Relaţia lor sporadică şi strict secretă a decurs relativ identic, vreo doi ani, până când Mişu a început să aibă probleme cu cash-ul. Avea concurenţi la autocarul ruginit, câteva firme de transport deschise între timp i-au furat clienţii, s-au deschis mai multe seconduri şi cash-ul s-a împuţinat. Pentru Francesca asta n-ar fi fost o problemă, dar era una destul de mare pentru nevasta lui Mişu, care a sfârşit prin a-l convinge să plece la muncă în Germania, unde avea deja relaţii. Cei doi amanţi s-au despărţit după o noapte focoasă de amor, pe salteaua din magazie, scăldată cu lacrimi şi orgasme repetate, nu înainte ca Mişu să-i promită să o ajute şi pe ea să ajungă în Germania, după ce-şi va face un rost acolo. Bineînţeles că asta nu s-a întâmplat, Francesca a plecat între timp în Spania şi multă vreme nu a mai ştiut nimic despre el.

Juan o aştepta deja în maşină. Kosta era în picioare, sprijinit uşor pe portiera maşinii, curios să vadă dacă Francesca va da curs invitaţiei. Se schimbase, purta o pereche de pantaloni cu modele safari, cu buzunare laterale şi un tricou alb, imaculat, bine mulat pe braţele puternice. Francesca îmbrăcase o pereche de pantaloni scurţi din blugi, din aceia pe care şi-i tăiase chiar ea; tivul era descusut şi pe coapse îi atârnau fire de bumbac rebele. Un maiou alb, cu bretelele împletite şi un colier lung cu o pană vişinie, care îi atârna chiar între sâni, luat în grabă de pe marginea oglinzii din cameră. Nu era machiată pentru că nu găsea nimic în bagajele din saci, care stăteau încă nedesfăcute pe gresia roşcată. Au urcat în maşină şi a insistat să o lase în spate. Nici ea nu ştia prea bine de ce, dar era supărată pe Juan şi dorea ca el să-şi dea seama de supărarea ei.
Au coborât în oraş. De sus, de unde l-a văzut în prima ei noapte pe colină, părea destul de întins. Un fost sat pescăresc, transformat cu timpul în staţiune turistică, înţesat de hoteluri construite alandala, unul peste altul, parcă fără un plan urbanistic oarecare. Unele erau atât de apropiate, încât turiştii puteau ciocni halbele de bere de pe o terasă pe alta. Piscinele ridicol de mici din curţile unora erau extrem de aglomerate, umbrite, iar în jurul lor, aerul mirosea puternic a clor. Era în plin sezon turistic, străzile erau pline de oameni îmbrăcaţi sumar şi aflaţi într-o mişcare aleatorie de du-te-vino înspre şi dinspre plajă. Pe măsură ce se apropiau de prima linie spre mare, atmosfera se relaxa, hotelurile creşteau în prestanţă şi scădeau ca număr de etaje. Astfel că, de-a lungul plajei, vedeai doar vile şi hoteluri elegante, cu garduri înalte care protejau intimitatea clienţilor, aerisite şi cu o vegetaţie luxuriantă. Tufe de leandri în floare, glicine căţărate pe ziduri de piatră şi palmieri, mulţi palmieri.
Juan a cotit spre şoseaua principală, au mers preţ de câteva minute şi a tras la o parcare căţărată pe o stâncă. De aici se vedea tot golful, cu plaja imensă, mărginită de aleea cu palmieri. Fâşia de nisip auriu era lată şi banda colorată formată din umbreluţele şi prosoapele turiştilor se aglomera doar spre malul mării. În spate era oraşul, care se termina brusc la baza colinelor împădurite; iar mai sus, cartierul de case, cocoţat printre pini. Marea era translucidă, pe fund se vedea nisipul creţ, înţepat pe alocuri de stâncile maronii, care se înălţau printre valuri .
Era prima dată când Francesca vedea marea de aproape, altfel decât în fotografii, sau pe ecranul televizorului. O văzuse cu o noapte înainte, sub razele lunii, tăcută ca o străină înfumurată. Apoi dimineaţă, de pe terasă. Dar acum stătea în faţa ei, îi simţea pulsul, prospeţimea. Aerul era sărat, umed, lumina avea nuanţe de galben solar, iar valurile îi înţepau privirea cu sclipiri fulgerătoare. Juan avusese dreptate; în faţa mării, Francesca capitulase. Ideea renunţării i se părea absurdă, iar Juan câştigase bătălia, chiar înainte de a-şi susţine pledoaria.
Plaja era foarte largă: de la aleea cu palmieri până să ajungă la apă era un drum destul de lung şi neobişnuit pentru Francesca. Tălpile i se afundau în nisipul grunjos, o ardeau şi o făceau să ţopăie caraghios. A luat-o la fugă şi s-a oprit doar când apa mării i-a acoperit picioarele până la genunchi. Şi-a făcut palmele căuş şi a adunat în ele apa translucidă; se aştepta s-o vadă verde. A mirosit-o şi a pus limba pe palmele umede. Şi-a udat braţele, faţa şi a fost aproape de a se arunca, dacă nu-şi amintea că nu ştie să înoate. A ieşit într-un târziu, udă, sărată, cu bumbacul fin al maioului lipit de sâni, cu sfârcurile împietrite. Apa îi şiroia din pantalonii scurţi de blugi, avea pielea încreţită şi picuri mari de cristal sclipeau pe corpul ei; pe braţe, pe coapse, pe gât. Şi-a dat seama că de pe margine, Juan şi Kosta o priveau de câteva minute, cu picioarele înfundate în nisipul fierbinte şi cu privirile rătăcite. Le-a zâmbit. Apoi a privit împrejur. Plaja era înţesată, erau o puzderie de umbreluţe de soare, corpuri dezgolite întinse pe cearşafuri, sâni bronzaţi, burţi arse, pălării de paie, ochelari de soare, colace, saltele, bărcuţe gonflabile, halbe de bere.
– Aici am să trăiesc eu! a strigat, uimită de afirmaţia ei şi toţi trei au izbucnit în hohote de râs care au întors capetele turiştilor pentru o clipă.
Era ora amiezii, soarele ardea puternic şi termometrul arăta nouăzeci la sută umiditate atmosferică. Juan i-a invitat la chiringuito; barul era chiar pe plajă, terasa se termina cu câteva scaune aşezate direct pe nisip, pitite sub umbrele gigantice, unde un ventilator împroşca particule fine de stropi reci şi făcea atmosfera suportabilă. Muzica se auzea discret, dar barul era gălăgios. Clienţii vorbeau tare, vorbeau mult, vorbeau toţi deodată; copiii ţipau, chelnerii încearcau să acopere vacarmul general şi aproape că-şi urlau comenzile. Juan a comandat fideua de marisco pentru trei, care a venit într-o tigaie uriaşă şi fierbinte. Francesca nu ştia să mănânce fructe de mare, chiar dacă a servit în barul din poligon. Nimeni n-o învăţase cum se mănâncă o langostină, ce se mănâncă de la o scoică, cum se scoate carnea dintr-un gambon. Kosta a zâmbit, pentru că privind-o şi-a amintit de el. A luat o langostină uriaşă între degete şi i-a spus: „Priveşte-mă şi fă ca mine”. Degetele Francescăi au rupt capul langostinei, au desprins încet crusta rozalie de carnea albă, iar buzele au supt sucul marin, dulce sărat, cu o plăcere senzuală. Au băut sangria din pahare aburite, iar pledoaria lui Juan s-a anulat de la sine. Devenise inutilă.

În lunile care au urmat a fost vânzoleală mare la casa de pe colină. Juan le-a trimis un ajutor pentru reparaţiile pe care le aveau de finalizat în scurt timp. Au zugrăvit barul şi tavanul din camera Francescăi, au schimbat câteva geamuri sparte, au reparat uşa, acoperişul şi instalaţiile din băi. Francesca a dezinfectat toată vesela, a spălat aparatura, faianţa şi ferestrele. Între camera ei şi munca din bar, abia ce le rămânea timp să fugă la plajă, la orele în care turiştii fugeau înspre hoteluri.
Seara, plaja se golea şi apa era caldă. Kosta avea un Seat vechi, care consuma puţin şi cu care ajungeau în zece minute la parcarea de lângă chiriguinto. Întotdeauna mergeau la aceeaşi plajă, deşi îşi propuneau în fiecare zi să meargă la alta. Timpul era scurt, iar ei erau înfierbântaţi şi mereu grăbiţi. Stăteau pe plajă până se înnopta şi veneau pescarii, care-şi instalau undiţele chiar lângă ei. Kosta se chinuia s-o înveţe să înoate şi i-a cumpărat pernuţe gonflabile, de copii, pentru mână. Îşi aduceau cu ei o ladă frigorifică cu două doze de bere pentru fiecare şi sandviciuri mari, pe care le mâncau doar după ce făceau măcar o baie. Venea cu ei şi ajutorul lui Kosta, un român căruia Juan i-a dat o cameră în casă, deocamdată fără să-i încaseze chirie. Urma să lucreze la bar, ca ajutor.
Dani era verişorul unui angajat de-al lui Juan, un tânăr ajuns recent prin Spania, care ştia să facă de toate, dar nimic în concret. Deocamdată, se mulţumea că are un acoperiş deasupra capului şi speranţa unui job plătit măcar pe viitor.
Juan nu urca zilnic la ei, dar întotdeauna ajungea încărcat de cumpărături. Încă nu putea să-i plătească, dar le aducea de toate, astfel că dacă nu aveau bani, mâncarea nu le lipsea. Berea o cumpărau pe rând, o dată Francesca, o dată Kosta, și mai rar Dani: două doze de persoană şi doar la plajă, unde avea alt gust şi alt farmec.
Vecinii din cartier erau fericiţi că barul se redeschide: pe de-o parte, aveau unde să se întâlnească şi să bea o bere, pe de altă parte, casa stătea cumva la graniţa dintre legali şi traficanţii cartierului. Redeschiderea lui le dădea speranţa că okupaşii n-o vor lua în stăpânire şi nu se vor extinde spre zona lor. Pe vremurile bune, vecinii se adunau în serile de vară pe terasă, pensionarii aveau masa lor, iar în restaurant se aniversau aproape toate zilele de naştere din cartier.
Lucrările de redecorare au atras câţiva vecini curioşi, unii dornici să dea o mână de ajutor, alţii căutând doar compania cuiva pentru zilele lungi de vară. Cel mai repede s-a împrietenit cu vecina de vis-a-vis, o bătrânică simpatică, pentru care Kosta presta deja diverse munci, plătite la oră. Avea o mulţime de copii şi de nepoţi, dar acum, în casa de pe colină, a rămas doar ea, cu bătrânul ei. Casa era foarte mare, aveau o curte aranjată, cu mulţi leandri, măslini şi dafini, care erau perfect întreţinute, datorită lui Kosta. Pepita era docilă, blândă şi obsedată de mâncare. Purta în ea amintirile unei copilării marcată de foame şi lipsuri, şi o viaţă în care principala ei preocupare a fost să hrănească o familie mare, formată din părinţi, copii, nepoţi, unchi senili şi singuri, mătuşi abandonate. Acum mai avea doar pisici, un câine, un papagal bătrân şi un soţ ursuz, supărat pe viaţă şi pe omenire, în general. Pepitei îi era milă de toată lumea, chiar şi de drogadicţii pe care-i găseau uneori prăbuşiţi pe marginea şoselei; îi era milă de emigranţi, îi era milă de vecinii pe care banca îi scotea afară din casă şi-i lăsa pe stradă, uneori doar cu hainele de pe ei. Pepita avea obiceiul să fure din propriul frigider, ascunsă de privirile ursuzului ei soţ, pentru a dărui celor năpăstuiţi plase pline de mâncare.
Francesca mergea de două ori pe săptămână să-i facă curăţenie, pentru câţiva euro pe oră şi revenea mereu încărcată cu provizii de mâncare. Uneori aveau prea multă pentru ei, astfel că seara întindeau cina pe terasă şi se adunau în jurul ei, împreună cu cei care-şi ofereau ajutorul. Majoritatea erau vecini, văduvi pensionari care-şi umpleau singurătatea căutând să fie de folos. Printre ei, un olandez singur, care trăia izolat pe colină, într-un permanent abur de acool amestecat cu marihuana. Vorbea o spaniolă extrem de stricată, Francesca nu înţelegea aproape nimic din conversația lui, doar cu Kosta se înţelegea bine, mai ales după ce se îmbătau amândoi cu whisky ieftin, cumpărat de la magazinele pakistanezilor. În astfel de seri, Francesca se retrăgea în camera ei, unde era încă plin de găleţi, bidinele şi saci nedesfăcuţi, dar mirosea deja a curat.

Spre sfârşitul verii, barul arăta destul de bine, aşteptau să vină marfa şi făceau planuri pentru ziua deschiderii. Francesca a profitat de ocazie şi s-a retras în camera ei, unde încă avea destule de făcut. Pereţii erau curaţi, dar o mare parte dintre lucruri aşteptau să fie aşezate fiecare la locurile lor. Sub scări a descoperit că una dintre plăcile de lemn s-a mişcat la atingere, a apăsat şi spre surpriza ei, s-a deschis. Era o uşiţă secretă, pe care Francesca n-o remarcase până atunci, pentru că accesul era blocat de saci şi cutii. Înăuntru a găsit un dosar cu coperţile cartonate, de culoare roz, prins cu elastic pe margini. A mai găsit un aparat retro de radio, o cutie pentru bijuterii şi un album de fotografii. În imagini apărea aceeaşi femeie care era în fotografia de pe oglindă. L-a răsfoit grăbită şi a deschis dosarul: erau scrisori nedatate, cu o caligrafie frumoasă şi îngijită. În cutia de bijuterii a găsit o plantă uscată, despre care şi-a dat imediat seama că este marijuana. Era deja obişnuită cu mirosul ei de când trăia pe colină. Le-a pus pe toate deoparte şi a continuat, dar seara, când camera era ordonată şi toate lucrurile aruncate pe frumoasa ei podea dispăruseră, a revenit la corespondenţa necunoscutei din dosarul roz.

Querida Nona,

Au venit, sunt aici, le-am văzut maşina parcată pe alee. Ba chiar am recunoscut un chip, unul dintre bărbaţii pe care îi vedeam mereu pe urmele mele. Nu mi-e teamă, Nona. Frica mi-a murit, dacă voiau să mă omoare, o făceau demult. Vecina se ascunde în camera ei – bătrâna cu pisicile despre care îţi povesteam – dar pe mine m-au văzut pe terasă, ştiu că sunt aici. Iar eu ştiam că vor veni. Am deja bagajul pregătit, mi-am pus doar strictul necesar şi lucrurile pe care nu vreau să le găsească ei. Nu sunt multe, dar e o sacoşă destul de mare şi grea, care sigur îi va face suspicioşi. Pentru că ei nu ştiau că eu ştiu că nu voi reveni niciodată aici.
Mi-am pus la mine până şi laptopul vechi, care cântăreşte o tonă. Mai bine îmi las hainele; nu vreau să vadă nimeni textele mele, fotografiile şi tot ce am salvat. Îmi dau seama că aici, după ce plec, o grămadă de ochi străini vor cotrobăi printre lucrurile mele cele mai intime şi vor răscoli sertarele, rafturile din dulap. Nu vreau să par o dezordonată, aşa că de două săptămâni m-am apucat să le sortez: am aruncat tot ce era vechi, tot ce nu-mi va mai folosi vreodată. Totul este la ghenă, în saci lipiţi cu bandă izolantă. Ce a rămas este meticulos aranjat, hainele le-am împachetat cu atenţie, iar acum dulapurile şi sertarele sunt toate exemplare.
Îi aud la uşă. Sunt trei bărbaţi, iar maşina a rămas pe alee, cu motorul pornit. Fac inventarul în minte şi încerc să-mi adun gândurile, în timp ce ei dau târcoale casei. Mi-am pus ochelarii de soare şi şapca cu cozoroc pe ochi . Între timp, mi-aduc aminte de jucăria din sertarul noptierei. Ce neglijenţă, după ce-am făcut curat cu atâta rigurozitate, să uit tocmai asta! Fug la noptieră, trag cu putere sertarul care scapă din locul lui şi întreg conţinutul se împrăştie pe podea. Printre ele şi jucăria: un penis uriaş, mov, rigid, rece şi ţeapăn ca un mort, care se rostogoleşte pe podea şi ajunge sub pat. Ştii tu Nona, chestia aia căreia i se spune dildo, se vinde prin sex shoppuri. Nu râde, am primit-o cadou. Bine, mă târâi după el, moment care mă face să constat că acolo n-am spălat cam de multişor. „Al naibii penis, nici mort nu stă cuminte!” mă gândesc, bâjbâind cu mâna întinsă prin praful adunat. Scot jucăria plină de praf şi mai că-mi vine s-o spăl, dar mă răzgândesc. Nici măcar nu-mi place, mi l-au dat fetele când am organizat o sesiune de sex tupper la mine acasă. Am înfăşcat enormitatea rigidă şi cu ea în mână mă învârt prin cameră; încerc să-i găsesc o ascunzătoare. Fug pe scări, mă împiedic şi alunec, dar nu dau drumul jucăriei. Îmi dau seama că nu văd bine cu ochelarii de soare pe ochi, cozorocul mă încurcă şi el, dar mă preocupă mai tare unde ascund mortăciunea. M-am gândit la coşul de gunoi, dar sacul e un plastic fin, se rupe uşor. Să-l vadă şi vecina, bătrâna care spionează tot, cred că-mi caută şi-n gunoi; atât mai lipseşte! Şi parcă nu-mi vine chiar să-l arunc; e totuşi un penis, chiar dacă e mort. Minutele trec, iar eu, isterică, mă învârtit prin cameră cu obiectul în palma strânsă. Până la urmă, îl arunc pe raftul de sus al dulapului, după prosoape, acolo unde nu ajungi decât de pe scaun.
Între timp, nu-i mai aud. Cred că au coborât, poate o trag de limbă pe bătrână. Privirea îmi cade pe cutia de bijuterii. Acolo am marijuana. Am primit două răsaduri de la dealerul barului. „ Cadou de casă nouă” mi-a spus. „ Sunt tot plante, le poţi creşte pe terasă, alungă ţânţarii”. Şi le-am crescut, Nona, doar nu era să le arunc. Le-am crescut ecologic, mi-am amintit de tine, de orele petrecute împreună în grădina de la fermă; e naturală şi bio. Am uscat-o la soare şi o păstrez în cutiuţă, pentru nopţile cu insomnii. Ce să fac cu ea, nu vreau s-o găsească la mine, dar nu vreau nici s-o las pentru alţii? Primul instinct îmi spune s-o arunc în veceu, să trag apa după ea; dar cum s-o arunci pe Maria în veceu? Decid s-o las acolo, cu speranţa că n-o vor fuma ei. Aproape că-mi vine să le strig: dacă găsiţi iarba, luaţi laba de pe ea. E bio! Dar dacă găsiţi penisul, ăla nu e al meu, faceţi ce vreţi cu el.

Te las, Nona, cred că sunt la uşă!

Ines

va urma

dicționar de buzunar #findelmundo

* chiringuito – bar, un bar simplu și vesel, situat de obicei pe o plajă minunată; nu neaparat, dar preferabil
* fideua de marisco – o mâncare delicioasă, cu fructe de mare și paste
* dildo – caută în sex shop, sau search pe Google
*gambon – o langostină uriașă
* querida Nona – iubită Nona

4 thoughts on “Fin del Mundo – ep 2”

  1. Ioana Suciu spune:

    Super. Aștept continuarea! ???

  2. Gina Gadian spune:

    Mă faci să-mi doresc să treacă zilele mai repede pentru următoarele zile de vineri . Super scris și acest episod.

    1. Delia spune:

      Mulțumesc! Mă bucur că-ți place!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post