Ultimul episod
Francesca
Nunta lui Albert cu Francesca a fost exact aşa cum a visat-o mireasa, sau poate chiar mai mult decât visase vreodată. Cu o rochie de prinţesă, Francesca a păşit spre altar condusă de fratele cel mare, într-o biserică de rit catolic, spre mulţumirea mamei soacre. I-a fost alături toată familia, inclusiv mama. Frații au adus-o cu maşina din țară şi au făcut o escală la cel stabilit în Italia. A vizitat astfel pentru prima dată casa fiului ei, iar după toate probabilităţile, şi pentru ultima. Bătrâna era slăbită şi pe jumătate senilă, uita numele propriilor copii şi adeseori uita că nu este mama, ci bunica nepoţilor.
La nuntă au agăţat-o de braţul lui Juan, care şi-a acceptat misiunea cu seriozitate, spălându-şi astfel câteva dintre greşelile trecutului. Kosta a venit însoţit de micul lui clan; nevasta lui vorbea spaniola perfect, în timp cel el mai încurca cuvintele şi folosea un dialect propriu, uneori neinteligibil. Continua să fie extrem de fericit şi avea şi de ce: îşi adora nevasta, care îl trata ca pe unul dintre copii, îl alinta şi dacă era nevoie, vorbea spaniola în locul lui.
Kosta, Dani şi Francesca au rămas prieteni şi practic, pentru fiecare dintre ei, ceilalţi au înlocuit familia care le lipsea. Kosta a fost în schimb singurul care a continuat să-l viziteze pe Juan, retras la fermă şi izolat de restul lumii. Copiii îi spuneau Abuelo. Dani s-a însurat până la urmă cu o columbiancă voluptoasă, dar minunea a durat destul de puţin. Cu meseria din care câştiga bani frumoşi, lipsea de acasă în toate weekendurile, la toate sărbătorile, iar în final, femeia s-a plictisit de aşteptare şi a intentat divorţ. Nu înainte de a-i face o fetiţă superbă, cu pielea măslinie şi cârlionţi, aşa ca ale mamei. Dani devenise un star al vieţii de noapte, călătorea mult şi finalul matrimoniului fusese spre binele amândurora. Era extrem de pasionat de meserie şi oricât ar fi fost de îndrăgostit de columbiancă, i-ar fi fost imposibil să menţină acelaşi ritm, pe ambele planuri.
Crăciunul de pe colină organizat împreună a fost de fapt primul dintre multele sărbători care au urmat. Au continuat să se ajute, şi-au îngrijit copiii unii altora, şi-au împrumutat bani, maşini, au împărţit necazuri şi bucurii. Zita şi Miguel au învăţat româneşte, iar sărbătorile lor includeau întotdeauna câte puţin din toate tradiţiile: locale, româneşti, bulgare, sudamericane. Copiii lor au crescut împreună şi rolul de mătuşi, unchi, verişori au fost preluate de adulţii din grup. Familia s-a extins la rudeniile lui Miguel, câţiva colegi de la academia de dans, doi fraţi de-ai lui Raul ajunşi şi ei pe acolo, o verişoară a bulgăroaicei venită cu familia, câţiva prieteni de-ai columbiancei, rămasă şi ea în marea lor familie. În timp, tradiţiile s-au amestecat între ele, aşa cum au făcut reţetele culinare şi limbajul pe care-l foloseau, atunci când comunicau între ei. Un amestec de cuvinte importat din vocabularul fiecăruia, un fel de cod secret al familiei #lacolina. S-au creat obiceiuri noi, reţete originale, pe care copiii lor le-au preluat şi au continuat să le diversifice, în spiritul celor învăţate de la predecesorii lor.
Francesca şi Miguel au stat doi ani la apartamentul de pe malul mării, până li s-a născut primul băiat. L-au botezat Carol Miguel, după fratele ei mai mare şi după tată. Copilul era blond, cu pielea albă şi ochii mamei, vesel, îndesat şi pocnind de sănătate. Francesca l-a alăptat până spre un an, se întremase şi avea un belşug de lapte care uneori se încăpăţâna să explodeze prin ţesătura bluzelor. Miguel era fascinat de femeia care devenise, maternitatea îi dăduse aripi, era perfectă în rolul de mamă şi de nevastă. Dar nu doar atât, Francesca s-a înscris la şcoala de gastronomie şi a terminat cursurile de cofetar, avea maşina ei, o mulţime de prieteni şi o determinare pe care ţi-o poate da doar încrederea în tine. Francesca ştia că este cea mai norocoasă femeie din lume, ştia că este iubită şi toată fiinţa ei reflecta asta: era mai frumoasă decât oricând.
Când a rămas însărcinată cu al doilea băiat au cumpărat o casă frumoasă pe colina unde începuse toată istoria Francescăi, şi a lor, ca pereche. Necesita multe reparaţii, dar aveau suficient timp până la naşterea copilului. Francesca se angajase cu o jumătate de normă la una dintre patiseriile de pe strada principală, îi lua doar câteva minute până la locul de muncă. Dimineaţa lăsa copilul la bunici, se ducea la muncă, iar Miguel se ocupa de amenajările viitoarei locuinţe.
Urma să nască undeva prin luna mai, sarcina evolua normal, dar la jumătatea lui februarie au primit de acasă o veste care i-a făcut să se urce rapid în maşină şi să pornească spre România. Mama Francescăi suferise un atac cerebral şi era internată la urgenţe.
Au condus fără oprire, Francesca mai puţin, doar câteva ore. N-au oprit să doarmă în Italia, aşa cum făceau de obicei. Au ajuns la vamă când se întuneca deja, Miguel era obosit, iar veştile de la spital nu erau deloc bune. Era o ceaţă deasă, şoseaua alunecoasă şi Francesca adormise în scaunul din dreapta. Miguel conducea încet, desluşea cu greutate banda de asfalt umed, nesemnalizată şi plină de gropi. Un zgomot înfundat l-a trezit din amorţire, airbagul l-a izbit cu putere, apoi maşina s-a oprit brusc, într-un amalgam de cioburi, fiare, lemne şi sânge.
L-au găsit lângă maşină, îngenunchiat în faţa scaunului în care copilul ţipa, trezit cu brutalitate de accident. Era în stare de şoc, n-a ştiut exact ce s-a întâmplat, a aflat doar a doua zi, la spital. Maşina s-a înfipt într-o căruţă care circula fără semnalizare şi purta câţiva buşteni, ieşiţi mult în partea din spate. Unul dintre ei a izbit din plin partea dreaptă, a traversat parbrizul şi a zdrobit corpul Francescăi. A fost ucisă pe loc. Miguel a avut doar câteva răni uşoare, iar copilul aflat în scaunul instalat chiar în spatele lui a scăpat neatins. Mama Francescăi a murit în aceeaşi noapte cu fiica ei, iar Miguel a ajuns cu ambulanţa la acelaşi spital în care era internată bătrâna. N-a participat la înmormântare, după doar două zile de spitalizare s-a repatriat cu corpul Francescăi şi cu Carol Miguel. I-a incinerat trupul acasă, în oraşul de pe coastă, apoi i-a împrăştiat cenuşa pe mare, cu o ceremonie simplă, la care au participat doar apropiaţii.
Miguel s-a stabilit pe colină şi nu s-a recăsătorit niciodată. A terminat renovarea casei după planurile pe care ambii le-au avut, a continuat să frecventeze marea familie formată pe colină şi să-şi educe copilul aşa cum credea c-ar fi vrut mama lui. Respectându-i tradiţiile, învăţându-i limba, cultura şi obiceiurile cărora aparţinea prin sângele Francescăi. Copilul a crescut frumos, avea trăsăturile mamei, ochii albaştri-verzui şi zâmbetul ei radios, prin care-i lumina de acum pe toţi de dincolo de moarte. Francesca n-a fost niciodată absentă din vieţile celor care au iubit-o; de fapt, această româncă micuţă, aparent fragilă şi un poco simplona a fost liantul care a unit marea familie de pe colină, iar lumina ei a rămas să-i călăuzească în toţi anii care au urmat. Şi în fiecare dintre cei care au fost binecuvântaţi cu prezenţa ei.
Miguel n-a părăsit niciodată colina, marea lor familie, a rămas în oraşul de pe coastă şi a trecut zilnic pe drumul care şerpuia abrupt, acolo unde farurile maşinii luminau un zid de piatră pe care scria cu vopsea neagră:
FIN DEL MUNDO
Epilog
După moartea lui Ines, printre hârtiile ei cineva a găsit o scrisoare, printre multe alte pagini scrise cu o caligrafie ordonată şi îngrijită. Pe ea se putea citi:
Querida Nona,
Au trecut câţiva ani de când s-au întâmplat toate. Şi de când am aflat că unele chestiuni despre care ţi-am scris au fost reale, nu doar în mintea mea. Pe unele sunt convinsă că imaginaţia mea le-a exagerat. Chestia cu fluturii, o fi fost o invazie nevinovată, dar mie mi se păreau insecte malefice, ieşite direct din gaura infernului, deschisă chiar în piaţa centrală a oraşului. Sau coincidenţele cu internetul, cu telefonul care se întrerupea mereu. Or fi fost chiar coincidenţe. Stranii, dar posibile, e adevărat. Sau oamenii care mă urmăreau, poate nu erau chiar toţi plătiţi s-o facă, sunt sigură acum că unii aveau şi alte treburi de făcut, mult mai bune decât să mă urmărească pe mine. Sau maşinile, fantomele de pe trotinetele electrice, o parte dintre turiştii de pe plajă, pe care i-am luat drept KGB-isti, sau mafioţi, sau băieţi răi. N-or fi fost toţi răi, aşa cum am spus. Despre plaga de meduze nu ştiu ce să spun, pentru că eu chiar n-am văzut meduze, după cât de mare era alerta pe care o anunţau la megafoane.
Dar ştii, mă gândesc acum, încercând să privesc de undeva de sus, de dincolo de emoțiii, aşa cum analizezi ceva care i s-a întâmplat altcuiva, nu ţie. Şi e foarte greu, după ce ştii că unele au fost reale, iar altele au fost probabil doar în imaginaţia ta să tragi o linie şi să delimitezi exact de unde începe realitatea şi unde se termină. Unde a început nebunia şi de unde doar răutatea celor care s-au lăsat cumpăraţi?
Dacă asta m-a afectat? Oare cum ar putea să nu te afecteze, oare cum ai putea uita unele cuvinte şi hohotele de râs, cum ai putea trece peste răutatea gratuită a unor necunoscuţi? Şi peste indiferenţa celor de lângă tine?
Dacă am mai fost vreodată la fel ca înainte? E greu de spus, Nona, dar m-am străduit. Şi mă lupt în continuare s-o fac. Sunt întâmplări în viaţă pe care le poţi uita, oameni pe care îi poţi ierta. Sunt obiecte pe care le poţi pierde şi care să nu-ţi lipsească niciodată, iubiri de poveste din care te poţi desprinde. Sentimente care se transformă, dureri care se atenuează în timp, amintiri care se spală de cenuşă. Dar rămân falii enorme în viaţa noastră care se deschid definitiv şi care nu pot fi trecute, nici măcar în zbor. Nici măcar în vis, acolo unde putem zbura, dacă dorim. Cratere enorme, întunecate şi ceţoase, cărora nu le vezi nici fundul şi nici marginile. Ori astea nu le mai poţi niciodată trece, oricât de întinse ţi-ar fi aripile. Şi rămân între tine şi restul lumii pentru totdeauna, îţi doreşti să le treci, planifici să o faci în fiecare dimineaţă. Dar odată ajuns pe marginea lor te curpinde panica neputinţei şi odată cu ea, convingerea că vor rămâne pentru totdeauna acolo. Şi îţi duci viaţa aşa, încercând să priveşti cât mai rar în direcţia lor, te obişnuieşti să simţi doar ce vrei, să auzi când vrei, să vezi ce vrei, orice altceva, dar nu ceaţa care se ridică din craterul acela blestemat. Şi mugetul malefic care îţi aminteşte în fiecare zi că lumea nu e aşa cum ai crezut-o tu şi nici aşa cum ai vrea tu să fie. Că oamenii pot fi cumpăraţi de un pumn de monede şi sufletul lor se dizolvă la primul sunet metalic pe care îl fac, atunci când se împrăştie pe caldarâm. Şi e greu să ţi-l mai păstrezi pe al tău intact, atunci când ştii toate astea. Greu şi obositor.
Dar continui să mergi înainte, privind doar în ochii câtorva. Cei aleşi de tine. Mergi înainte cu capul drept, uneori cu ochii închişi, alteori cu urechile astupate, şi vrei să mergi înainte, cu toate că ştii că în toată viaţa care îţi mai rămâne de trăit, nu vei mai cere niciodată ajutor, nici chiar atunci când vei avea cu adevărat nevoie. Uneori simți că cel mai simplu lucru pe care îl mai poți face este pur și simplu să mori, dar știi că salvarea stă întotdeauna în propriile tale puteri.
Por siempre y para siempre,
Ines
Draga mea, Delia! Ce carte minunata! ❤️ Mulțumesc. Abia aștept sa o recitesc întreaga.
Mulțumesc, Ioana! Inclusiv pentru „carte”! Contează mult pentru mine. Link-ul în curând, să-mi treacă puțin lehamitea de a corecta again and again acest text, de care eu m-am săturat rău de tot!
Felicitari Delia! Fin del Mundo e o lectura frumoasa si interesanta, iar tu esti o povestitoare desavarsita.
Trebuie să mă pricep și eu la ceva, Dana! Îți mulțumesc pentru încurajările tale constante, începând cu „Sârme și portocali”, publicată în foileton pe FB cu titlul „Amintirile unei peregrine” și terminând cu #findelmundo! Ai fost una dintre cititoarele mele cele mai încăpățânate și constante! Încurajările celor ca tine m-au adus aici! (Nu o lua ca pe o înjurătură, e cu emoticon zâmbăreț).
Viața cu bune și cu rele descrisă excelent. Felicitări Delia, așteptăm o nouă carte.
O să dureze așteptarea! Mulțumesc pentru încurajări!