Episodul 11
Cei trei poliţişti în civil care s-au prezentat la uşa lui Ines în ziua dispariţiei ştiau despre ea că nu ieşise din casă în ultimele trei zile. Starea psihică i se înrăutăţise considerabil, tăiase toate legăturile chiar şi cu partenera ei, îşi ţinea mobilul închis şi era absentă cu desăvârşire de pe toate reţelele de socializare. Se temeau pentru viaţa ei, în special din momentul în care fostul ei şef intrase în legătură cu un cetăţean de naţionalitate rusă, cu aspect de maton, aflat în baza de date a Interpolului și recent înregistrat la un hotel din oraş.
Într-adevăr, demisia lui Ines şi mutarea ei pe colină, l-au făcut pe liderul reţelei să-şi piardă răbdarea şi să concluzioneze că dispariţia i-a servit cauzei la fel de bine. Avea deja contractul de închiriere şi se folosea de ieşirea spre golf ca şi cum ar fi fost în proprietatea lui. Nu mai putea risca, ceva din planul lor nu funcţionase bine şi mirosise câţiva agenţi dându-i târcoale. Dacă toate ar fi mers conform planului, fata ar fi trebuit să fie deja internată la psihiatrie, iar proprietatea să fie în posesia lui. A decis aşadar să apeleze la un colaborator, care urma să „forţeze” o nouă dispariţie a fetei, o chestiune pentru care el urma să plătească o sumă cu multe zerouri. Despre modul în care urma să acţioneze şi cum va duce la bun sfârşit acţiunea, îl interesa prea puţin. Lăsa totul pe mâna lui.
Speriaţi de posibilitatea ca lucrurile să le scape de sub control, poliţiştii au decis s-o pună pe Ines la adăpost, până când vor avea toate dovezile necesare. Încă nu ştiau dacă familia ei, care devenise suspectă odată cu semnarea contractului de închiriere, avea sau nu legătură cu tranzacţiile de spălare de bani pe care le făcea rusul. Şi ca să nu agite apele, ca lucrurile să decurgă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Ines trebuia să rămână încă departe de familie şi să dispară fără urmă din calea ruşilor.
Doi ani a durat ancheta, timp în care Ines s-a ascuns sub un nume fals într-un mic şi cochet apartament din Montevideo. Când au urcat-o pe avion, însoţită fiind de doi dintre agenţii care au ridicat-o de pe colină, habar nu avea care urma să fie destinaţia finală a călătoriei. Cei doi i-au explicat doar o parte a istoriei, fără să-i dea toate detaliile asupra anchetei în curs, despre suspiciunile asupra familiei şi partea finală a poveştii, în care rusul cu aspect de maton dădea târcoale casei, mai ales la ore înaintate din noapte. I-au confirmat, în schimb, ceea ce ştiuse dintotdeauna, şi anume că hărţuirea fusese reală, ba mai mult chiar, că avea o întreagă reţea mafiotă pe urmele ei.
Ines îşi amintea câte ceva despre rusul cu care bunicul ieşea uneori la pescuit şi pentru care Nona avea o aversiune nedisimulată. N-a fost nicio surpriză să descopere că în spatele lui stătea o bandă urmărită internaţional, dar a fost uluită să afle despre decizia radicală a bunicilor de a-i lăsa ferma. Poliţiştii au asigurat-o că familia este în siguranţă, dar că, spre binele lor, va trebui să stea o vreme departe de ei. I-au cerut să scrie câteva rânduri în care-i asigura că este sănătoasă, dar fără o adresă stabilă. La sugestia lor, le-a explicat că se află într-o lungă călătorie prin Asia, încercând să se redescopere, promiţând că le va trimite din când în când câte un semn de viaţă. I-au pus în faţă câteva vederi din India, Filipine, Tailanda și alte câteva țări, pe care ei urmau să le expedieze pe adresa părinţilor, la anumite intervale de timp.
Apartamentul în care a fost cazată se afla într-unul dintre cele mai vechi cartiere ale capitalei Uruguaiului, într-o clădire cu arhitectură colonială din zona Ciudad Vieja. Ines s-a trezit aici cu o nouă identitate şi pe lângă toate documentele proaspăt tipărite, cu o valiză plină de obiecte care nu-i aparţineau. Toate lucrurile împachetate cu grijă în ziua dispariţiei se aflau acum într-un depozit al poliţiei, iar ei i-au fost puse la dispoziţie câteva schimburi bazice, un cont bancar pe numele actual şi un card pe care avea o limită superioară care-i dădea optimism. A primit un telefon mobil cu o agendă plină de numere de contact la care putea apela la nevoie, o hartă a oraşului şi câteva indicaţii despre cele mai apropiate magazine alimentare.
O vreme i-a fost teamă de necunoscutul metropolei, îi căuta mereu din priviri pe cei care-i păzeau spatele. Pentru început s-a familiarizat cu strada, în care o alee pietonală plină de palmieri împărţea cele două benzi înguste de circulaţie şi unde petrecea ore întregi citind pe o bancă, alături de vecinii pensionari. S-a împrietenit cu vechiul şi boemul barrio, plin de magazinaşe exotice, funcţionale de zeci de ani, conduse acum de stră-strănepoţii celor care puseseră primele cărămizi la fundaţia vechiului cartier. Iar mai apoi cu întreg oraşul, integrându-se într-un fel ciudat, simţindu-se invizibilă şi ca urmare invulnerabilă pe străzile pline de necunoscuţi, dezinteresaţi total de prezenţa ei. I-a luat totuşi câteva luni bune până a încetat să privească cu suspiciune pe oricine făcea fotografii în preajma ei, până când a ieşit în stradă fără o şapcă a cărui cozoroc să-i acoperea faţa pe jumătate şi fără ochelarii de soare care acopereau restul. În mod ciudat, faptul că aflase adevărul şi că toate se petrecuseră în realitate, nu doar în mintea ei, au ajutat-o să se recupereze rapid. Luptase cu monştrii reali, palpabili şi în fond, vulnerabili.
Prima persoană care a dorit să afle amănunte despre misterioasa necunoscută, chiriaşa apartamentului de la mansardă, a fost proprietarul băcăniei de la parter, loc în care Ines intra zilnic pentru un cortado şi un croissant. A aflat că Silvie era o scriitoare venită din partea franceză a Canadei şi se afla aici temporar, pentru a se documenta direct de la sursă despre viaţa dansatorilor profesionişti de tango. Era o poveste pe care o brodise pe baza identităţii false primite de la protectorii ei şi care i-a inflamat imaginaţia într-atât încât a uitat orice teamă şi s-a înscris la una dintre şcolile de tango din cartier. Îşi petrecea timpul între vizitele regulate la psihologul recomandat de poliţişti, plimbările lungi pe faleza Bahiei de Montevideo, recompunându-şi amintirile sub forma unei nuvele scrise pe paginile unui caiet dictando şi dansând la clubul din cartier.
Regreta profund scrisorile adresate Nonei şi pe care, în graba fugii, le uitase pe colţul patului, într-un dosar roz. Acum punea pe hârtie povestea ei de iubire, încerca să-şi clarifice sentimentele faţă de Zita şi să-şi răspundă la unele întrebări. Avea certe îndoieli că lucrurile ar fi decurs la fel între ele dacă ar fi fost stăpână pe emoţiile ei, dacă teama n-ar fi făcut-o vulnerabilă şi dispusă la compromisuri salvatoare. Recunoştea în sinea ei că Zita a fost unul dintre acele compromisuri şi dorea cu disperare să-şi expună toate motivele reale, să inventeze chiar unele, pentru a trece peste vina pe care o resimţea. Scria cu disperarea singurătăţii depline cu care se confrunta şi cu convingerea clară că Zita va parcurge în viitorul nu foarte îndepărtat paginile pe care i le dedica în întregime.
Nu mai ştia nimic despre ea, evitase să pună orice întrebare referitoare la fosta iubită şi la copiii ei, din teamă pentru siguranţa lor şi dintr-o certă laşitate. Cunoscând-o pe Zita, îi era foarte uşor să-şi imagineze reacţia avută la dispariţia ei, absenţa oricărui bilet de despărţire, a oricărui indiciu despre o posibilă destinaţie. În ultimele săptămâni o ocolise intenţionat, telefoanele şi mesajele rămâneau fără răspuns, Zita era furioasă, dar decisă să nu renunţe la relaţia lor.
Ordonându-şi gândurile, Ines realiza tot mai clar că n-o iubise pe Zita. Şi că, cel mai probabil, nici Zita n-o iubise, cel puţin nu destul cât s-o creadă; părea imposibil să iubeşti pe cineva pe care nu-l cunoşti şi nu-l înţelegi deloc, aşa cum se întâmplase în cazul lor. Cu cât analiza mai mult reacţiile Zitei relativ la întâmplările trecute, cu atât se simţea mai frustrată, mai înstrăinată de amintirea ei, de amintirea lor; mai ales acum, când ştia că totul se întâmplase în realitate. Dar şi-o imagina pe Zita, cu firea ei tumultoasă, trecând de la stări furibunde până la depresii profunde provocate de dispariţia ei subită. Şi asta o întrista peste măsură.
Între timp, poliţia aduna, printre altele, dovezi ale bullyingului pe care Ines îl suferise, şi în mod concret, probe care să-l pună sub acuzare pe fostul ei şef. Aveau suficiente dovezi incriminatoare referitoare la legăturile cu mafia rusă, iar acum completau dosarul cu cele legate de abuz în serviciu, intrare prin efracţie, hărţuire psihologică şi instigare la hărţuire. Specialiştii IT din departament au analizat și măturat toate reţelele de socializare, au descoperit fotografii urcate pe conturi false, cu haştagul #larara, în care Ines apărea în diferite ipostaze umilitoare. Colaje şi filmuleţe prelucrate prin aplicaţii aflate la îndemâna oricui, cu intenţia clară de-a o defăima, unele dintre ele făcute chiar la locul de muncă şi în propriul apartament. În unele fotografii apărea şi Zita, momente de intimitate dintre cele două. Din fericire, Ines n-a ajuns niciodată să vadă toate aceste postări, fiind şterse în timp de agenţii de poliţie, și probabil, dacă ar fi ajuns să le vadă, influenţa lor ar fi fost deja nesemnificativă.
Când dosarul a fost completat cu suficiente probe, i-au arestat printr-o acţiune care s-a desfăşurat simultan, condusă direct de Interpol. Au intrat şi în posesia înregistrărilor video de supraveghere din firmă, astfel că au putut cu uşurinţă asocia unele dintre fotografiile în cauză, cu locul de muncă al acesteia. A fost momentul în care au citat-o pe Zita şi misterul dispariţiei a fost clarificat pentru cei care o credeau dispărută pentru totdeauna.
S-au reîntâlnit după ce ancheta a fost declarată oficial finalizată. Zita, spre surpinderea tuturor, era încă măritată cu profesorul de tango, care se dovedise un tată perfect pentru copii şi un punct de echilibru pentru mama lor. Zita era mult mai calmă şi mai controlabilă decât oricând, dar o parte din flama ei părea stinsă pentru totdeauna. Reîntâlnirea a fost extrem de formală, abia ce s-au strâns în braţe cu răceală, fiecare gândind despre cealaltă că a greşit mai mult. Zita, că i-a vorbit prea puţin despre trecutul ei instabil; Ines, că a stat lângă ea indiferentă, privind-o cum se degradează.
În adâncul sufletului însă, fiecare îşi resimţea propria vinovăţie cu durere vie, profundă, ca tăişul ascuţit al unui cuţit direct în carne. Şi pentru că rănile încă sângerau, erau deschise, prefereau să afişeze doar amabilitatea care mai încape între două persoane care s-au iubit cândva.
Între timp, Zita devenise o creatoare de bijuterii apreciată, avea brandul ei şi petrecea mai mult timp în atelier, decât în studioul de dans. Acum cosea poşete, curele, mici articole de vestimentaţie în care integra o parte dintre bijuteriile create. Se îngrăşase, oasele îi ieşeau mai puţin în evidenţă, dar purta părul la fel, lung şi neîmblânzit. Orele petrecute în atelierul de creaţie o îndepărtaseră de restul lumii, copiii erau mari, îşi purtau singuri de grijă. Furia din trecut se domolise, dar îi rămăsese o tristeţe pe care n-o gestiona cu înţelepciune şi care o transformase iremediabil.
Reîntâlnirea n-a făcut decât să-i confirme lui Ines că aventura a fost pentru ea un gest disperat, un colac de salvare de care s-a agăţat în ultimul moment. Zita a fost Nona şi Americanul, plapuma sub care se ascundea pentru a căuta protecţie. A avut nevoie de mult timp şi multe şedinţe de terapie ca să-şi vindece rănile, să rememoreze doar amintirile frumoase din perioada în care au fost împreună. Pentru că, fără îndoială, ele au existat. Amândouă se simţeau mai degrabă stânjenite în prezenţa celeilalte. Au încercat, şi-au oferit mai multe şanse; s-au vizitat o vreme, Ines i-a cunoscut soţul, copiii au stat a ferma ei de câteva ori, dar apropierea lor nu s-a mai produs niciodată. Astfel că relaţia lor s-a decantat într-o prietenie la distanţă, susţinută prin câteva convorbiri telefonice pe an.
Ines s-a mutat la ferma bunicilor, bine întreţinută, încă înfloritoare, fapt care se datora abnegaţiei depuse de vechiul şi fidelul angajat. Linia de producţie era momentan oprită, în aşteptarea deciziilor actualei proprietare. Ines s-a simţit depăşită de situaţie şi a apelat la unul dintre verișori, dispus să se stabilească la fermă, ambii determinaţi să gândească şi să coordoneze împreună viitorul producţiei de brandy. I-a oferit jumătate din afacere, cu condiţia ca linia de producţie să revină la ceea ce fusese atunci când încă trăia bunicul, să respecte întru totul reţetele şi principiile lui despre brandul creat.
Au pierdut ceva bani din cauza rezilierii contractelor pe care rusul le semnase în absenţa ei, dar nimic nu li s-a părut un sacrificiu prea mare ca să respecte tradiţia casei. Singurul lucru care s-a schimbat la fermă a fost bodega, pe care au amenajat-o pentru degustări şi care a devenit cu timpul una dintre pricipalele atracţii turistice din zonă. Ines s-a ocupat personal de amenajări şi design, şi tot ea a fost cea care a condus pentru început grupurile de vizitatori. Afacerea s-a dezvoltat, au organizat cursuri de oenologie şi au sfârşit prin a angaja doi dintre proprii absolvenţi. Au construit câteva bungalouri şi a fost singura dintre investiţii cu care mai mult ca sigur, Nona nu ar fi fost de acord: n-ar fi acceptat niciodată ca nişte străini să fie găzduiţi în spatele zidului înalt care le înconjura proprietatea.
Ines şi-a găsit echilibrul care n-a mai fost decât arareori tulburat de chestiuni cotidiene, peste care reuşea să treacă cu candoare. A continuat să frecventeze psihiatrul din adolescenţă până când a ieşit la pensie, după care l-a vizitat ca pe un bun prieten, până la moartea lui. N-a încercat să găsească un altul, îşi domolea temerile scriind într-un jurnal dialoguri imaginare fie cu Nona, fie cu bărânul psihiatru, imaginându-şi-o pe bunica citind cu voce tare sub lampa din bucătărie. Deşi fizic era foarte diferită de Nona, cu timpul a început să semene tot mai mult cu ea, să vorbească fantasmelor care populau bătrâna fermă, să umble mereu însoţită de câini şi să stabilească o certă distanţă faţă de oamenii cu care inevitabil venea în contact. Munca la bodegă a obligat-o însă să rămână cu picioarele pe pământ şi a transformat-o într-o persoană mult mai sociabilă decât s-ar fi crezut vreodată că va fi. Diferenţele dintre ea şi Nona au fost până la urmă majore, Ines nu era nicidecum o persoană populară, dar personalitatea ei impunea respect în comunitatea din care făcea parte. Un respect pe care Nona, în ultimii ani de viaţă, îl pierduse în oarecare măsură. Ines era departe de a fi percepută precum la rara nepoată a bunicii ei.
Nu s-a căsătorit niciodată şi în final, cea mai mare aventură a vieţii ei a rămas Zita. Spre deosebire de aceasta, care s-a transformat într-o matroană rubicondă, cu coama sălbatică şi explozivă, traversată de suviţe albe, Ines a avut aceeaşi greutate de silfidă până la moarte. Şi-a scurtat părul, l-a decolorat şi a adoptat un stil colonial, care se potrivea perfect cu activităţile de la fermă. Afacerile conduse de cele două femei care şi-au intersectat destinele pentru un scurt moment al vieţii au devenit repere. Ambele au marcat locul prin care au trecut. Şcoala de dans a Zitei s-a transformat într-o academie de renume, care a scos ani la rândul campioni la dans, iar bijuteriile ei erau cumpărate de vedete, inclusiv la Hollywood. Pe lângă atelierul de bijuterie, a deschis în timp o croitorie în care crea modele după propriul gust, hainele de flamenquita explozive şi pline de culoare pe care încă obişnuia să le îmbrace. A angajat femei din cartier şi a lucrat până când vederea a lăsat-o de tot. Împreună au creat o linie de modă de inspiraţie etnică, produse cu materiale importate direct din India, de la mici fabricanţi locali. A căutat mereu să colaboreze cu comunităţi sărace, fără alte surse de venit decât propriile mâini şi priceperi. Şi în special, cu femeile din aceste comunităţi. Deşi niciodată n-a ajuns să vândă în serie, hainele şi bijuteriile ei au creat un trend important de promovare a etnicului, a impulsat colaborarea cu astfel de comunităţi care produceau materiale sustenabile, vopsite natural, prin tehnici tradiţionale. Era cunoscută în cele câteva sate de unde îşi aducea materia primă drept Mama Zita; dădea de lucru femeilor din comunitate, se implica direct la bunăstarea lor, le ajuta să-şi trimită copiii la şcoli şi să obţină burse la universităţi importante.
Zita a murit la 95 de ani fiind perfect lucidă şi în plină activitate, deşi petrecea mai mult timp în scaunul cu rotile. A predat ştafeta unor orfane pe care le-a adus din India, luate încă de mici sub protecţie. Dispariţia ei a fost doar fizică, pentru că moştenirea lăsată de ea a continuat să aducă bunăstare în viaţa celor cu care a colaborat, iar spiritul ei a rămas în toate mamele şi fiicele, în trendul pe care l-a creat şi care a pus amprentă pe o bună parte dintre oamenii cu care a intrat în contact. Zita în sine a fost un brand, a adus muzica şi dansul în viaţa unora, iar prin arta ei a reuşit să aducă bunăstarea unor comunităţi întregi.
Destinele lor, deşi paralele, s-au împletit într-un fel ciudat. Ines şi-a descoperit dotele de pedagog moştenite pesemne de la Nona şi a deschis porţile academiei lor pentru copii. Cursurile se desfăşurau în natură, în bodegă, organizau ateliere de creaţie, lectură, de gastronomie şi limba franceză. Ea se dedica în special copiilor cu autism, se regăsea într-un fel în ei. Toată viaţa se simţise cumva pe marginea lumii, ca şi cum o groapă între ea şi restul omenirii rămânea mereu neastupată şi periculos de aproape. S-a apropiat de copiii pentru care lumea era tot atât de îndepărtată şi particulară, încercând să şi-i apropie şi să se înţeleagă pe ea, prin intermediul lor.
Linia de brandy a rămas sub patronatul verișorului ei, din fericire acesta a respectat cerinţele bunicului, n-a făcut niciun rabat calităţii, în favoarea câştigului. Ferma lor relativ mică a ajuns în schimb să creeze tendinţe şi a devenit mai mult decât un brand.
Ines a sfârşit prin a fi una dintre cele mai respectate femei de afaceri din zona de sud a Spaniei, admirată şi iubită de comunitatea în viaţa căreia s-a implicat până în ultima zi a vieţii. A murit liniştită, în patul ei, înconjurată de propriile fantasme care au acompaniat-o în tot restul vieţii.
va urma
dicționar de buzunar #findelmundo
* maton – ucigaș plătit, sicar
* cortado – cafea scurtă, cu lapte, fff bună, recomand