Fin del Mundo – ep 10

Episodul 10

‎Francesca

Călătoria în România i-a unit şi în plus, l-a făcut pe Miguel să înţeleagă mai bine trecutul ei, realitatea care a făcut-o să-şi părăsească ţara şi incredibilul golpe de suerte care a adus-o lângă el. N-a fost nevoit să insiste mult cu planurile de căsătorie; la revenirea din călătorie, Francesca se mai gândea doar la viitoarea nuntă şi toate celelalte dorinţe fuseseră pentru o vreme amânate. Au planificat o nuntă glamuroasă, care urma să satisfacă aşteptările mamei soacre şi a miresei, ale căror dorinţe asupra organizării evenimentului coincideau.  Luna mai a fost cea aleasă pentru marele eveniment, timpul fiind atunci perfect pentru o nuntă pe terasă, iar ziua lungă şi blândă. Miguel a contractat un hotel cochet, cu o sală spectaculoasă pentru evenimente, care continua cu o terasă spre mare, chiar deasupra golfului privat unde urma să fie celebrată ceremonia. Au căzut de acord pentru o ceremonie religioasă, oficiată de un preot catolic, spre mulţumirea familiei lui, mai ales a soacrei mari.  Astfel că Francesca a avut mintea ocupată pentru o perioadă lungă de timp cu alegerea rochiei, a florilor, a culorii şi a decoraţiunilor; apoi meniul, băuturile, tortul, cateringul. Toate alese doar după lungi consfătuiri cu Zita, cea mai bună prietenă a ei şi care urma să-i fie naşă de cununie.

Juan a continuat să ţină casa în vânzare o vreme. Miguel a cochetat cu ideea de-a o cumpăra pentru ei, dar pe atunci era încă plină de okupas şi evacuarea ar fi fost un război care le-ar fi consumat prea multă energie. Între timp, casa devenise o ruină, barul avea toate ferestrele sparte şi o jumătate din uşa masivă de la intrare lipsea cu desăvârşire. Înăuntru mai rămăseseră doar pereţii: tot ce putuse fi valorificat prin vânzare era deja vândut. Juan a reuşit să facă o înţelegere cu banca şi în final, a fost rechiziţionată în schimbul datoriei. Banca urma s-o liciteze, dacă avea cui. Vânduse camioanele şi păstrase doar apartamentul din oraş. Era afundat într-o depresie neagră şi refuza orice ajutor din partea prietenilor. Visul i se încheiase într-un mod dramatic: odată cu casa, cu afacerea, pierduse orice şansă ca Francesca să facă parte din viaţa lui, indiferent în ce calitate: prietenă, parteneră de afaceri, angajată… Îşi deplângea gestul brutal şi era surprins de faptul că scăpase de consecinţe cu atâta uşurinţă. Pentru astfel de agresiuni, bărbaţii înfundau puşcăria, iar legile din ultimii ani erau extrem de dure. Habar nu avea că doar o mică parte din adevăr ajunsese la urechile lui Miguel, poate cea mai suportabilă dintre toate şi peste care acesta trecuse, reuşind să îndrepte situaţia. Gândul să se autodenunţe i-a trecut şi el prin minte, dar experienţa anilor trăiţi l-a făcut să înţeleagă că o astfel de greşeală nu va putea fi niciodată iertată cu adevărat de singurii oameni care mai contau pentru el. Niciodată nu le-ar fi putut recâştiga încrederea şi nici loialitatea.

Îşi căuta scuze, în ziua aceea băuse mult. De fapt, alcoolul devenise cel mai bun refugiu din ultimii ani, mai ales după moartea Martei. Renunţase o vreme, atunci când lucrurile luaseră o turnură favorabilă pe colină. Odată cu spulberarea speranţelor de redresare a barului, a iluziilor false pe care şi le făcuse în legătură cu Francesca, beţiile în singurătatea apartamentului au revenit în actualitate. În ziua cu pricina, mintea i s-a întunecat la vederea cuplului sărutându-se pe aleea barului. Şi asta rămânea singura lui scuză plauzibilă, pentru că nu era un violator, nu era agresiv, nu lovise niciodată o femeie. Cu atât mai puţin una pe care o iubea aşa ca pe Francesca. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, să şteargă cu buretele acea zi nenorocită; ar fi vrut să se aşeze în genunchi în faţa ei şi să-i ceară iertare, apoi să se ascundă undeva departe de ochii tuturor, neştiut de nimeni.

Dar dintre toate dorinţele, mai putea acum s-o îndeplinească doar pe ultima, cea cu dispărutul.

 

Într-una dintre zile, a parcat maşina pe aleea din faţa barului, convins că va fi pentru ultima dată. Curtea era plină de peturi, saltele murdare, gunoi adunat în grămezi de rafalele de vânt, iar ghivecele cu muşcate roz, uscate de acum, erau pline de mucuri de ţigară. Între timp, casa fusese preluată de bancă, eliberată de okupaşi, iar ferestrele şi uşa principală ferecate cu scânduri groase, bătute direct în marginea tâmplăriei. Totul avea un aspect dezolator. A urcat pe terasă folosind scările exterioare, ocolind cu greu sticlele sparte şi grămezile de frunze putrezite. Priveliştea de pe terasă era nealterată, iar revederea ei a făcut ca despărţirea să devină brusc dureroasă. Emoţia l-a luat prin surprindere şi s-a trezit sprijinit de margine, cu fruntea pe mână şi cu lacrimi în ochi.  A fost clipa în care a realizat că pierderea era definitivă.

Din stradă a auzit voci. Kosta parcase maşina şi povestea cu Pepita, ieşită la poartă în halatul dintotdeauna. Lângă ei se aflau o femeie tânără, care purta în braţe un sugar şi doi copii ce se fugăreau în jurul maşinii. Le auzea vocile, dar vântul puternic împrăştia conversaţia şi o făcea imperceptibilă. Chiar în momentul în care a dat să se retragă pentru a nu fi observat, Pepita a ridicat privirea şi l-a văzut. Şi-a dus mâna la frunte, ca să-şi ferească ochii de soare, iar gestul l-a făcut pe Kosta să-i urmărească privirea. Din acel moment, confruntarea cu ei a devenit imposibil de evitat.

Kosta urcase întâmplător pe colină, doar pentru a-i prezenta nevestei scenariul în care s-a desfăşurat unul dintre începuturile care i-au marcat destinul. După cum afirma râzând, un emigrant serios, aşa ca el, avea mai multe starturi, dar cel de pe colină era cel mai plăcut de rememorat. Încă se gândea cu foarte multă căldură la Juan şi îl pomenea mereu de bine. Nu-i purta ranchiună, dar în mintea lui nu-l asocia pe Juan binefăcătorul, cu agresorul Francescăi. Întâmplarea din seara cu pricina rămânea un episod inexplicabil, cumva desprins din context şi nicidecum asociat celorlalte amintiri evocate de acel loc. Momentul agresiunii i-a produs un asemenea şoc, încât nici acum, după atâta vreme, nu era în stare să-şi amintească cu claritate modul în care a decurs totul. În memoria lui s-a întipărit doar faţa ei îngrozită şi privirea furibundă din ochii lui Juan, o privire pe care n-o recunoştea şi pe care s-a străduit din răsputeri s-o uite în tot acest timp. Şi probabil c-a reuşit, pentru că revăzându-l, i s-au şters din suflet toate frământările, ca prin minune: n-a mai văzut în el decât omul care l-a ajutat în toţi acei ani de singurătate.

L-a luat în braţe, chiar dacă Juan şi-a ferit privirea şi a încercat să se eschiveze de braţele lui puternice.

– Iartă-mă, Kosta, a şoptit cu voce joasă Juan.

De pe bordura şoselei, Pepita îi urmărea tristă. N-a rostit niciun cuvânt, s-a îndreptat spre soţia lui Kosta, a strâns-o în braţe şi i-a şoptit:

– Ai grijă de el, are un suflet de copil.

L-a aţintit cu privirea pe Juan, lung, pătrunzător, a clătinat din cap a dezamăgire, apoi le-a întors tuturor spatele şi a închis poarta după ea.

Kosta i-a prezentat familia, o dorinţă pe care în sfârşit o vedea realizată. Juan s-a emoţionat aflând că fiul cel mic, născut chiar acolo, purta numele lui.

– Vino la noi, îţi arăt apartamentul, te invit la masă. Bulgăroaica mea găteşte foarte bine, o să vezi. Hai Juan, te rog, te rugăm! Haideţi copii, hai să-l luăm pe sus şi să-l băgăm în maşină, a glumit Kosta, în felul lui copilăros.

Copiii au început să ţopăie în jurul lui, bebeluşul să ţipe, speriat de gălăgie şi câinii Pepitei să latre isterici. În urma scenei iscate, vecinii au ieşit la porţi, iar Juan a cedat, înainte de a fi obligat să răspundă asaltului de întrebări venite din partea lor. Au plecat împreună spre apartamentul închiriat într-o piaţetă centrală a oraşului, aproape de şcoala publică pe care o frecventau cei doi copii mai mari.

Bărbaţii s-au aşezat pe terasă şi Kosta i-a aşezat în faţă un pahar de vin.

– Pentru mine nu, Kosta. Nu mai beau nimic de la întâmplarea aia nenorocită.

Stânjenit, Kosta şi-a făcut de lucru cu colţul feţei de masă. A îndreptat nişte cute inexistente, timp în care îşi frământa mintea, în căutarea unui subiect de discuţie. Altul decât cel deschis de Juan. Nu era încă capabil să vorbească despre întâmplare, nu ştia dacă trebuie să-l compătimească, sau să-l acuze deschis. N-avea nici cea mai mică idee cum să-i arate lui Juan că-l îndrăgeşte şi că-l doreşte în viaţa lui, chiar dacă-l consideră vinovat.

– Juan, nimeni nu m-a ajutat când am avut nevoie. Tu mi-ai dat o casă, nu pot uita asta. Şi nu doar mie, a reuşit să rostească Kosta, roşu la faţă şi privind spre piaţeta plină de copii.

– Eşti prea bun, Kosta. Mereu ai fost aşa, dar eu nu sunt un înger. Ştiam ce e corect să fac pentru voi, puteam s-o fac, dar am ales să fac ce era mai bine pentru mine. Am fost egoist, de fapt. Până la urmă, am pierdut pe mâna mea, cum se spune la cărţi. Şi ce i-am făcut fetei n-are nicio scuză, nici măcar faptul că eram beat. Fata a avut încredere deplină în mine, iar eu mi-am imaginat cu totul altceva.

– Da, toate pot fi trecute cu vederea, acum suntem toţi bine, dar întâmplarea cu Francesca e cam greu să fie uitată. Şi totuşi, acum ce vei face, îţi vei petrece toată viaţa punându-ţi cenuşă în cap? Pe mine de ce mă dai la o parte din viaţa ta?

Momentul a fost întrerupt de soţia lui, care i-a chemat la masă. Salonul devenise neîncăpător şi în centrul lui stătea deschisă masa pliantă, cumpărată cu câteva zile înainte de la bazarul din colţ. Între îmbucături, Juan le-a povestit despre planurile lui de viitor. Urma să plece în curând în satul natal.

– Vând tot ce mai am pe aici. Acolo am o casă pe care o repar cu banii ce-i am din vânzarea camioanelor. Nu mă mai ţine nimic aici. În plus, nu sunt în stare să dau ochii cu Francesca.

Kosta i-a povestit despre călătoria Francescăi, despre planurile ei de nuntă; despre reuşita lui Dani şi despre faptul că toţi aveau acum o viaţă mai bună decât speraseră atunci când au ajuns aici.

– Lasă-mă s-o chem şi pe ea, Juan. Stă aici, aproape, ajunge în câteva minute, a insistat Kosta.

Juan a refuzat categoric şi speriat de posibilitatea s-o revadă, a dat să se ridice de pe scaun. Gestul brusc a făcut ca scaunul să se răstoarne, Kosta a înţeles că orice întâlnire a lor faţă în faţă era de neconceput în acel moment şi a pus mâna pe telefon.

– Atunci să-i dăm un telefon, ce zici? a întrebat, în timp cel ţinea de mâneca hainei.

Juan a ridicat scaunul, s-a aşezat, apoi a încuviinţat printr-un gest al capului. Conversaţia a fost scurtă, monosilabică, şi-a cerut în sfârşit iertare, chiar dacă n-a căzut în genunchi în faţa ei, aşa cum îşi dorea cu adevărat să o facă. La final i-a promis că va participa la nuntă.

În salon era linişte, copiii aţipiseră pe canapea şi din piaţetă se auzeau frânturi de conversaţie şi motoarele maşinilor. La sfârşitul întrevederii, Juan era mult mai împăcat cu el însuşi, iar Kosta simţea că i s-a luat un bolovan uriaş de pe suflet.

 

Imediat după căsătorie, Francesca i-a înmânat Zitei dosarul roz. N-a ales momentul întâmplător, Zita poza într-o persoană împăcată cu alegerile din viaţa personală, dar izbucnea tot mai frecvent, făcea crize de furie aparent nemotivate, urmate de perioade mai scurte, sau mai lungi de apatie totală. Raul cădea adeseori victima răutăţilor ei, iar la câteva scene a participat şi Francesca, fără voia ei. În faţa stuporii acesteia, Zita invoca mereu aceleaşi scuze: bărbaţii o defraudaseră, femeia de care se îndrăgostise îi înşelase aşteptările. „Nimeni nu merită încrederea mea”. Ori pentru Francesca, cel puţin în cazul relaţiei cu Ines şi atât cât pricepuse din scrisorile citite, versiunea ei era departe de a fi versiunea completă a poveştii. Zita vedea doar o parte a monedei. Trecând peste sfaturile lui Miguel, i-a înmânat dosarul şi n-a surprins-o deloc prima întrebare pe care i-a adresat-o Zita:

– De ce nu mi-ai spus nimic până acum?

– Până am înţeles despre ce e vorba am fost convinsă că e mai bine să uiţi povestea asta. Să nu răscolesc trecutul, am gândit. Dar cred că ar trebui să citeşti, eu cred că în spatele acestei poveşti se ascunde mai mult decât ai înţeles tu.

– Şi ce te face să crezi că tu ai înţeles? întrebă Zita. Şi de ce crezi că m-ar ajuta, oricum nu ar schimba nimic?

– Ba ar putea, Zita, poate ar fi chiar acel ceva care te va face să recâştigi încrederea în oameni, i-a răspuns Francesca cu aplomb. Cred că e bine să vezi şi din prisma celuilalt, Ines n-a vrut neapărat să te părăsească, o să vezi. N-a fugit de tine, aşa cum spui. Şi poate vei renunţa să-i judeci pe ceilalţi din cauza celui care te-a violat şi a celui care te-a părăsit, şi din cauza celorlalţi care s-au perindat prin viaţa ta şi te-au dezamăgit, într-un fel sau altul. Nu sunt toţi la fel, nu-i poţi trata pe toţi la fel, Zita!

 

Zita a parcurs paginile cu scrisul îngrijit al fostei iubite, o dată, de două ori, de nenumărate ori. A încercat şi a reuşit oarecum să le pună într-o ordine cronologică. Îşi amintea foarte bine plaga de meduze, cea de fluturi, până chiar şi dildo-ul dăruit în glumă la una dintre întrunirile de sex-tupper, ţinute chiar de ea; toate erau în definitv reale. A râs, a plâns, dar mai ales, s-a îngrozit în faţa posibilităţii ca Ines să zacă moartă undeva, neştiută de nimeni. Bucuria descoperirii faptului că Ines n-a fugit de relaţia lor a pălit în faţa tulburătoarelor destăinuri din paginile citite. Toate întâmplările despre care îi vorbea Ines ar fi putut fi adevărate, aşa cum erau o mare parte dintre cele pe care chiar ea şi le amintea. Dar dacă erau reali şi urmăritorii, hărţuitorii, rusoaicele, lucrurile care apăreau şi dispăreau din apartamentul ei? Spaimele despre care îi vorbea şi care pe Zita o agasau, o scoteau din sărite, s-ar fi putut petrece nu doar în mintea ei. Şi dintr-o dată „Îţi promit că nu vei păţi nimic”, replica pe care i-o aruncase cu indiferenţă de nenumărate ori, i se părea acum dureros de rememorat.

Episodul în care Ines descria bărbaţii care o căutau, precum şi misterul apariţiei ei în oraş, au făcut-o să se gândească la eventualitatea ca Ines să fi fost răpită. În faţa probabilităţii de a fi moartă, prefera să își imagineze varianta unei răpiri. Întotdeauna a bănuit despre ea  că provine dintr-o familie bogată, chiar dacă niciodată n-a primit o confirmare. Era suficient însă să-i priveşti garderoba, bijuteriile puţine, dar rafinate, să porţi cu ea o discuţie, să-i afli preferinţele în orice domeniu, ca să înţelegi că Ines avea un trecut lipsit de griji financiare. Şi în absenţa oricărui motiv plauzibil, din necesitatea de a-şi îndepărta din imagine cadavrul fostei iubite zăcând într-un loc neştiut de nimeni, Zita a presupus c-ar fi putut fi vorba de o răscumpărare.

– Cât de oarbă am fost, Francesca! i-a spus într-o după-amiază, aşezată pe sofa din salon, cu o ceaşcă de ceai în mână. Şi cu cât egoism mi-am plâns de milă, imaginându-mi că eu sunt victima în toată istoria. Femeia asta mi-a acordat toată încrederea, am fost singura persoană pe care s-a bazat, singura care ar fi putut-o ajuta, iar eu n-am făcut decât s-o consider o nebună, ca toţi ceilalţi. Şi eu care-mi imaginam că-i e ruşine cu mine, sau mai bine zis, cu noi? Cât de superficială am fost, cât de puţin am cunoscut-o! Se mai poate numi asta iubire? Şi ştii ce e cel mai trist din toate astea: faptul că nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin minte că totul ar fi real, că poate exista o fărâmă de adevăr în tot ce spune. Nu i-am acordat nicio şansă, Francesca. Şi asta mă face posibil părtaşă chiar la moartea ei.

 

Poliţia a aflat localizarea lui Ines odată cu primul check-in de la pensiune. A fost spre norocul ei. Nu peste puţin timp, imediat după angajare, ruşii i-au dat şi ei de urmă. Planul mafiotului rus a fost destul de uşor de pus în practică, pentru că regiunea era împânzită de oamenii reţelei, iar Ines era singură, nu cunoştea pe nimeni în oraş, chestiune care o făcea extrem de vulnerabilă. Din nefericire pentru ea, a cunoscut-o pe Zita puţin prea târziu, când răul era deja făcut. Hărţuită peste tot, de la serviciu, pe stradă, în casă, pe reţelele de socializare, avea deja comportamentul unui psihopat, iar relaţia cu o femeie, prima ei relaţie de acest fel, n-a făcut decât să-i agraveze fobia socială cu care se confrunta din copilărie.

Ca scopul să fie atins, rusul n-a făcut economie, avea o armată de civili pe urmele ei. Erau instruiţi s-o privească insistent, s-o fotografieze în aşa fel încât să fie observaţi, să şuşotească între ei folosindu-i numele şi apelativul „Rara”. Lucrurile au mers chiar mai departe, şeful ei avea duplicatul cheii de la apartament, îi fusese foarte simplu să-şi facă o copie când Ines era la birou. Controla cu exactitate orele în care ea lipsea de acasă, intra şi muta lucruri de la loc, decupla netul, îi controla laptopul, citea notiţele şi privea fotografiile; făcea copii după tot ce-l interesa. Tot ce putea fi folosit pentru a o scoate din minţi, pentru a o denigra, înfuria, pentru a o face să se simtă urmărită şi controlată în permanenţă. În ceea ce-i privea pe hărţuitorii plătiţi de rus, niciunul nu dorea cu adevărat răul bietei fete; mai degrabă le inspira milă. O vedeau speriată şi tot mai debilă, pe zi ce trecea. Urmau în schimb ordinele venite de sus, cei care coordonau totul îşi doreau ca fata să cedeze cât mai repede, înainte de-a o găsi familia. În niciunul dintre momente viaţa ei n-a fost cu adevărat pusă în pericol de vreunul dintre ei; poate doar de ea însăşi.

Toate au scăpat de sub controlul lor când fotografiile şi filmările postate cu ea au devenit virale, iar chipul ei cunoscut chiar şi de cei care nu erau plătiţi de nimeni. Când Ines a devenit un motiv de burla general chiar şi pentru necunoscuţi. Cei pentru care chipul ei era doar un subiect care atrage mulţi followers şi multe like-uri. Totul s-a transformat într-un bulgăre de zăpadă, care se rostogolea cu viteză şi mătura din cale odată cu fiecare postare demnitatea şi personalitatea lui Ines.

 

Poliţiştii îi urmăreau. Le-a luat puţin timp până au înţeles ce planuri aveau, suficient însă ca s-o destabilizeze pe Ines. Fata se dovedise mult mai fragilă decât speraseră, atunci când au decis să lase lucrurile să decurgă după planurile agresorilor. Urmăreau reţeaua mafiotă de mult timp, iar Ines devenise un pion important în demascarea lor. Era, fără să bănuiască, un martor sub protecţie. Avea casa împânzită de microfoane, îi ascultau convorbirile telefonice şi urmăreau toate mişcările de pe reţelele virtuale. O păzeau din umbră, cu intervenţii discrete, care să nu atragă atenţia celor pe care doreau să-i prindă în plasă. Unul dintre îngerii păzitori se afla chiar la cabinetul medical, acolo unde Ines se prezenta pentru consultaţii şi care era de fapt omul poliţiştilor. Aşa se explica faptul că doctoriţa care o primea la consultaţii nu era niciodată medicul ei de familie şi purta mereu prinsă de halat o broşă uriaşă, cu floarea soarelui. Floarea ei favorită. Au fost pe punctul de-a stopa totul odată cu aşa zisa tentativă de sinucidere – controlată şi ea –  când au considerat că-i pun viaţa în pericol. Dar imediat după, Ines i-a surprins cu demisia şi mutarea la casa de pe colină, mişcări care i-au redat o oarecare stabilitate de moment. Cu precauţii suplimentare, au decis să-i prelungească coşmarul până când vor ajunge la liderul lor şi vor stabili dacă între familia lui Ines şi reţeaua mafiotă exista sau nu o colaborare.

Ines avusese dreptate, avea în permanenţă şi diavoli şi îngeri pe urmele ei.

va urma

dicționar de buzunar #findelmundo

* golpe de suerte – noroc orb, cum am spune noi

* burla general – batjocură generalizată

2 thoughts on “Fin del Mundo – ep 10”

  1. Dana spune:

    Foarte frumos! Stii cum sa starnesti curiozitatea.

  2. Gina Gadian spune:

    Misterioasa Ines. Oare ce va urma?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post