Fin del Mundo – ep 1

Episodul 1

Drumul spre casă era sinuos, cu o pantă exagerat de abruptă și îngust, atât cât să treacă o singură mașină. Împrejur era doar pădure; pini enormi, care susțineau cu rădăcinile pământul stâncos, gălbui, pe alocuri surpat până spre mijlocul șoselei. În spate, orașul se vedea tot mai mic și mai îndepărtat, iar fetei i-a trecut prin cap că îl cunoaşte prea puţin pe bărbatul de la volan; îşi dorea cu ardoare să fie cu adevărat binefăcătorul ei, nu contrariul. Pe de altă parte, îi era puţin indiferent, era oricum aici, decizia fusese luată. Şi-a îndepărtat gândul, pentru că peisajul devenea incredibil, pe măsură ce panta şerpuia tot mai abrupt. Era noapte, în spatele lor marea sclipea sub o lună plină, enormă, iar luminile orașului păreau foarte îndepărtate.
Pe un zid cenuşiu, apărut ca din senin pe marginea drumului pustiu, Francesca a întrezărit la lumina farurilor o săgeată la capătul căreia stătea scris cu vopsea neagră un mesaj: Fin del mundo. Puțin după, în direcţia indicată de săgeată au apărut primele case, surprinzător de frumoase așa cum se profilau în lumina filtrată a farurilor şi a razelor de lună. Părea un cartier de vile ascuns de o vegetație bogată, liniștit și ordonat, nimic care să indice că acolo ar fi locul în care s-ar putea sfârşi lumea; cel puțin, nu lumea ei. Și cel puțin, nu așa cum îl vedea ea acum, sub lumina acelei uriașe luni, aproape palpabile.
După ce-au urcat cea mai abruptă pantă asfaltată care i-a fost dat s-o parcurgă vreodată, bărbatul a tras maşina pe o alee laterală de pământ, mărginită de tufe dese, la finalul căreia se întrezăreau ziduri albe, înalte, sub forma unei case pătrățoase, ca o cazemată uriașă. Semăna mai degrabă cu un bloc, decât cu o casă, iar zidurile vechi şi scorţoase se profilau solitar pe fundalul negru al finalului de drum. O casă ciudată, fără o arhitectură oarecare, care domina noaptea și colina de deasupra orașului. În jur era dezordine; la lumina farurilor și a razelor de lună, Francesca a observat o mulţime de lucruri aruncate fără noimă de o parte și de alta a aleii și o platformă pietruită care părea să fie terasa părăsită a unui local.
Au coborât împreună sacii și cutiile înghesuite în mașină, după care bărbatul a plecat, nu înainte de a-i înmâna cheia camerei și un telefon mobil vechi, din cele cu butoane, cu ecranul puțin zgâriat.
– Are card cu minute şi internet. Ţi-am salvat numărul meu, pentru orice eventualitate. Ne vedem mâine pe la amiază, au fost cuvintele lui de la revedere, după care s-a urcat în maşină şi a dispărut în noapte.
Camera era spaţioasă, avea podeaua acoperită cu plăci mate de gresie, în culoarea argilei, un tavan foarte înalt, plin de bârne groase şi semăna mai degrabă cu o garsonieră. Spre final era fragmentată cu un mezanin la care se ajungea de pe scări laterale, acoperite cu aceeaşi gresie roşcată, mărginite de o balustradă din fier forjat. În mijlocul camerei trona un pat din lemn masiv, cu o tăblie înaltă, din bambus împletit. Lângă el, două noptiere cu aceleași intarsii, acoperite de un strat gros de praf şi o veioză fără bec. Un brâu din gresie cu modele andaluze, în care predominau arabescuri în tonuri marine înconjura patul, oferindu-i prestanţa celui mai important obiect din încăpere. Totul era un amestec de vechi cu nou, de lemn, gresie, fier forjat şi decoruri andaluze, care rezulta exotic şi fermecător, doar că acum, o parte din podea era acoperită de sacii aruncați alandala, cutii și plase de rafie.
A găsit ușa spre baie şi a aruncat o privire: avea de toate. Pereții erau faianțați cu verde, iar după o perdea a găsit cabina de duș. Boilerul de apă caldă era deja pornit, a fost primul lucru pe care l-a făcut bărbatul, atunci când i-a pus cheile de la cameră în mână. Peste puțin, va putea face primul duș în noua ei locuință.
A sărit peste sacii aruncați pe podea și a urcat scările spre mezaninul aflat în partea opusă intrării. A găsit un dulap vechi, o canapea de trei locuri si o comodă din lemn masiv. O ușă de sticlă dublă, fără perdea, lăsa să pătrundă lumina lunii în încăperea întunecoasă. Francesca a apăsat clanța, s-a luptat puțin cu ușa înțepenită și în final, a călcat pe terasă. Era enormă, se întindea pe întreaga suprafață a cazematei pătrăţose, iar din prag vedea doar noaptea, cerul și zidul care înconjura terasa. S-a îndreptat spre margini şi a privit în zare: în spatele zidului fragil se ascundea o lume redusă la tăcere de întunericul nopţii. Orașul părea acum la picioarele ei: autostrada, șoseaua, clădirile, toate erau reduse la dimensiunile unor minusculi licurici insignificanți, distanți și silenţioşi în noaptea care domina colina. Iar peste toate, la capătul tuturor era marea. Tăcută, întunecată, vizibilă doar prin strălucirea metalică a enormei luni și a luminilor îndepărtate ale vaselor pescărești. A stat preț de câteva minute și a privit, fără să gândească, fără să respire, fără chiar să-și amintească cine e și ce caută acolo.
A trezit-o din reverie un zgomot venit de undeva de jos. Un bărbat vorbea tare la telefon, într-o limbă ce părea să fie bulgară. Probabil era chiriaşul, știa că în casă mai sunt camere locuite și că avea un vecin bulgar. Și-a dat seama că e foarte târziu, s-a întors în cameră și a reușit să-și găsească printre lucruri sacul de dormit. L-a aruncat peste cuvertura prăfuită, și-a pus la cap jacheta de fâș și a adormit cu lumina aprinsă. Îi era teamă de zgomotele acelei case pe care încă n-o cunoștea și de liniștea primei nopți din acel fin del mundo.

Francesca l-a cunoscut la barul în care a muncit în ultimele luni. Venea zilnic, acolo își bea cafeaua și mânca în fiecare zi la amiază. Inevitabil, au intrat în vorbă, era un bar de cartier în care toată lumea ajungea să cunoască pe toată lumea. Când a început Francesca în locul fetei de dinainte, a creat multă expectativă printre clienții permanenți. În marea lor majoritate erau bărbați trecuți de prima tinerețe, șoferi de camion sau proprietarii acestora, barul fiind undeva la marginea orașului, lângă poligonul industrial, un loc plin de firme de transport. El s-a dovedit a fi printre cei mai răbdători cu nou venita, căreia i-a luat o vreme să afle preferinţele fiecăruia și rostul lucrurilor pe care le avea în fişa noului post de muncă. La început, n-a avut timp de amabilități și de discuţii prelungite, dar pe măsură ce zilele treceau, a început să-i cunoască, să le știe gusturile și toanele. Juan a fost printre primii cu care a îndrăznit să povestească în spaniola ei stâlcită, primul care i-a inspirat suficientă încredere şi care a smuls de la ea mai mult decât un dialog strict profesional.
Francesca avea doar câteva luni în Spania pe vremea aceea și stătea într-un apartament împărțit cu alți compatrioți, majoritatea șoferi de tir. Doi dintre ei îi erau fraţi. Avea patru în total, ea fiind singura fată şi cea mai mică dintr-o familie cu cinci copii. În ţară mai locuia doar unul dintre ei: doi erau aici, unul în Italia, iar cel mai mare acasă, la casa părintească. În timpul săptămânii, apartamentul era gol; se aglomera doar spre sfârşitul ei, când reveneau şoferii, dar ea lucra în fiecare weekend. Împărțea camera cu fraţii ei, care s-au oferit s-o ajute atunci când s-a hotărât să plece de acasă.
În timpul săptămânii curăța apartamentul, le spăla şi împacheta hainele, iar la fiecare sfârşit de săptămână, gătea pentru toţi. Le făcea ciorbe, supe cu găluşte şi sarmale, iar ei erau fericiţi, pentru că se simţeau puţin mai aproape de casă. Își plătea astfel locul pe salteaua de dormit, pentru că încă n-avea bani să contribuie la chirie. Primul job de la bar l-au găsit tot ei și deși încă articula doar câteva cuvinte în spaniolă, patronul i-a dat o șansă și a angajat-o ajutor la toate. Munca și-o făcea bine, lucra de la șaisprezece ani, era rapidă și pricepută, aşa c-a prins repede cheag, clienții au îndrăgit-o, aveau răbdare cu spaniola ei bâjbâită și-i dădeau bacșișuri grase.
Francesca provenea dintr-un sat situat în nordul Ardealului, un capăt de lume foarte diferit faţă de cel în care tocmai se cazase. Taică-su murise când ea avea vreo cinci ani, iar maică-sa s-a îmbolnăvit şi a căzut în depresii care recidivau imparabile în faţa tratamentelor. După moartea lui, fraţii au rămas cu o pensie mizeră de urmaş şi cu maică-sa, care devenise dependentă de ajutorul lor. Pe taică-su şi-l amintea ca pe un Don Juan al satului, purta mereu cămăşi deschise la culoare, costum de stofă şi pantofi din piele. Fata îşi mai amintea doar mirosul greu de mahorcă şi alcool ieftin al stofei aspre, de mânecile roase ale costumului, atunci când o ridica pe genunchi. Se considera de viţă nobilă, pentru că părinţii lui, bunicii Francescăi, avuseseră pământuri şi o brumă de avere până la colectivizare, când le-au confiscat totul. Din vechea măreţie a familiei rămăsese doar ţinuta lui la patru ace, devenită tot mai prăfuită, pe măsură ce sărăcia lor prindea luciu. N-a avut niciodată o meserie, era autodidact şi nu-şi putea păstra slujbele obţinute mai mult de câteva luni, spunând că nu suporta ordinele nimănui. Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut înecat între alcoolul ieftin pe care şi-l fierbea singur şi cărţile din biblioteca pe care o moştenise din familie, indiferent la mizeria în care-i creşteau copiii. Şi-a botezat urmaşii cu nume cel puţin ciudate pentru acel colţ prăfuit de lume şi spunea că cel al unicei fiice se datorează unui personaj dintr-o carte pe care Francesca n-a ajuns niciodată s-o citească. Fraţii ei se numeau Carol, Ramon, Oliver şi Decebal. În satul lor, cei cinci erau fraţii al căror nume nu şi-l amintea nimeni foarte bine, mai ales după ce degustau la comun producţia nouă de ţuică din poame.
La şaisprezece ani, Francesca s-a angajat la barul din comuna învecinată; ieşea din tură la unu, două noaptea, iar iarna, când era zăpadă mare, rămânea să doarmă acolo, întinsă pe salteaua din magazie. Practic, acolo şi-a definitivat Francesca educaţia. Era un restaurant deschis pe vremea când ea nu se născuse, funcţional din timpul comuniştilor, loc în care se adunau şi atunci, şi mai târziu, toţi grangurii din zonă. Şefa era tot de atunci, avea clienţi fideli, meniu neschimbat şi feţe de mese îngălbenite, care miroseau a clor şi a grăsime râncedă. O vreme a fost bine, localul funcţiona din inerţie, clienţii fideli continuau să aibă bani şi să tragă la ei din obişnuinţă. Când s-au deschis celelalte localuri, băutura bună se găsea peste tot, meniurile erau mai ofertante şi grangurii bătrâni s-au dus după cei mai tineri, lăsând localul vechi pustiu şi cu balanţa negativă.
Expansiunea crâşmelor le-a venit până la urmă de hac, şefa a plecat la muncă în Italia, nu înainte de a o sfătui pe Francesca să facă la fel. I-a dat bani împrumut pentru viză şi pentru biletul de autobuz, chiar dacă Francesca nu a ales Italia, ci Spania, pentru că avea acolo doi fraţi, dispuşi s-o ajute pentru început. Practic, de la şefa ei a învăţat aproape tot ce ştia, nu doar meseria din spatele tejghelei de bar. I-a fost mamă şi tată, prietenă şi confidentă. A ajutat-o cu bani, cu haine, cu mâncare şi a trimis-o la seral, unde şi-a terminat liceul. A sfătuit-o să-şi dorească mai mult decât să se mărite cu primul pretentend din satul ei şi să viseze fără să privească în urmă, spre trecut. Şefa avea peste patruzeci de ani, era măritată cu doi copii mari acasă atunci când a tras obloanele barului şi a plecat la muncă în Italia. Francesca avea puţin peste douăzeci, un păr lung, de culoarea mierii şi un curaj pe care doar sărăcia, inconştienţa şi amintirea colbului din satul uitat de lume ţi-l poate da.
Şi cu el cu tot, a ajuns în Spania.

S-a trezit derutată; auzea câini lătrând şi au trecut câteva secunde până când şi-a amintit că nu se află în apartamentul din oraş. Acolo auzea doar maşinile şi motociletele care opreau la stopul aflat chiar sub geamul de la dormitor. A privit în jur şi a cuprins-o deznădejdia. Camera era plină de praf, de pânze de păianjeni care atârnau în toate colţurile şi pe ici-colo, pe podea, stăteau bucăţi din tencuială desprinse din perete. Era plin de saci şi cutii aruncate unele peste altele, inclusiv pe noptiere si pe unica mobilă din partea de jos a camerei, o comodă imensă, din lemn masiv, de culoare mahon. Deasupra ei trona o oglindă uriaşă, veche, cu ramă din lemn, pe care era prinsă de margine fotografia unei femei frumoase şi câteva coliere, aşezate pe colţ.
Habar nu avea cu ce să înceapă, erau prea multe de făcut acolo şi aproape că-i venea să renunţe la idee. Instinctul îi spunea să pună mâna pe telefon, să-şi sune fraţii şi să le spună că s-a răzgândit: vrea înapoi la apartament şi la jobul de unde tocmai demisionase.
A ieşit pe terasă şi panica i-a fost înlocuită de entuziasmul pentru priveliştea incredibilă. Pe terasă avea câteva ghivece cu plante uscate, o bancă din lemn si ceva ce părea a fi un vechi paravan cu copertine de pânză. Probabil, s-a gândit, aici au fost odată o masă şi scaune pentru exterior. Deşi murdar şi oarecum deprimant, locul îi dădea energie, îi dădea speranţe. Liniştea era copleşitoare, doar câteva păsări matinale şi zgomotul vântului printre copacii din spatele casei făceau peisajul să pară real. Altfel, totul semăna cu o carte poştală pe care niciodată n-o primise în satul îndepărtat din Ardeal. A stat preţ de câteva minute pe banca prăfuită, privind cerul înroşit de la răsărit şi a decis să nu renunţe prea uşor. Avea şansa să-şi câştige un loc doar pentru ea, şi nu unul oarecare, ci unul în care avea lumea şi Mediterana la picioarele ei.
Şi-a făcut un plic de ness cu apă caldă luată direct de la robinet. Avea şi un pachet de biscuiţi digestivi, a mâncat câţiva şi a căutat printre saci prosopul, săpunul şi periuţa de dinţi. A făcut un duş lung, fierbinte şi s-a bucurat să constate că avea presiune bună la apa caldă. De fapt, situaţia nu era deloc critică.
Juan a început să-i vorbească despre locul acesta la scurt timp după ce-au devenit apropiaţi, după ce Francesca s-a convins că bărbatul nu avea altfel de intenţii cu ea. I-a spus că are o casă moştenită, cu câteva camere de închiriat şi un bar care funcţionase bine, până în urmă cu puţin timp. Mai precis, până când nevasta lui se ocupase de toate, inclusiv de bar. I-au depistat un cancer pancreatic care a omorât-o în mai puţin de jumătate de an şi de atunci, locul era aproape abandonat. Fără niciun gând serios la început, i-a ascultat totuşi propunerile: îi oferea să preia barul, să se ocupe de el, să-l repună în funcţiune. În schimb, îi oferea o locuinţă în aceeaşi casă, cea mai bună cameră, cea mai frumoasă. El avea un apartament în oraşul în care avea firma de transport şi de unde nu avea intenţia să se mute. Juan i-a povestit că nu mai avea pe nimeni interesat de bar; copiii lui erau mari şi erau stabiliţi în străinătate. Fiica era măritată, iar băiatul era stabilit la Londra, unde lucra ca chef executive la un restaurant renumit. Niciunul nu era interesat să revină, cel puţin nu de moment.
Francesca s-a gândit şi s-a răzgândit, iar în final a tras concluzia că nu avea mare lucru de pierdut; ar fi avut un loc al ei şi un start pentru un viitor aşa cum visa. Au stabilit că va începe cu salariul minim, el se va ocupa de marfă, de aprovizionare şi ea de restul. Până când afacerea va merge şi vor avea ceva câştiguri, va putea mânca la bar, iar în plus, nu va păti chirie şi cheltuieli de niciun fel. Fraţii nu s-au opus, unul dintre ei lucra şofer chiar la firma lui Juan şi oricum, erau obişnuiţi să se descurce fiecare cum poate, pe propriile puteri. După şapte luni lucrate la bar avea ceva bănuţi adunaţi, şi-a dat demisia şi a acceptat oferta lui. Aşa a ajuns Francesca în cartierul de la fin del mundo.

Kosta

Bulgarul ocupa una dintre camerele de la parterul casei. Juan şi nevasta lui l-au adus dintr-o colibă pe care şi-o construise singur, la marginea poligonului industrial, pe terenul care aparţinea firmei de transporturi. Când l-au cunoscut, nu ştia nici o boabă de spaniolă şi mânca din mila patronilor de la barurile din poligon. Ca să-l ajute, îl plăteau pentru munci mărunte: făcea curat la băile şoferilor, repara stricăciunile, tundea iarba şi întreţinea curtea. L-au pus să construiască un zid, i-au dat să faianţeze băile de serviciu şi să zugrăvească toate încăperile din clădirile aferente firmei. I-au găsit tot felul de îndeletniciri necesare, sau nu chiar, pentru că la mecanică nu se pricepea deloc şi nici carnet de şofer nu avea. Kosta venea dintr-un sat foarte asemănător cu cel al Francescăi; n-a avut nici timp, nici ocazia să înveţe vreo meserie. Ştia doar să muncească pământul şi să se ocupe de animale. În curtea poligonului, lângă coliba pe care şi-o încropise, avea un ţarc unde creştea câteva găini şi drept companie, avea un câine. Când a venit iarna şi după ce i-au aflat povestea de viaţă, Juan a hotărât să-i dea o slujbă la barul nevestei şi o cameră unde să locuiască. Kosta avea nevastă și doi copii, cărora le trimitea lunar tot ce reuşea să câştige aici. Întreaga lui familie, cu bunici cu tot, trăia din banii primiţi lunar de la el şi din micuţa fermă, rămasă acum în grija nevestei şi a bătrânilor.
La bar îl foloseau ca om la toate, nu se putea spune că ştie să facă ceva anume, dar ştia din toate câte puţin şi era dispus să facă orice muncă de care alţii fugeau. Kosta căra marfa pe spate, descărca navetele, zugrăvea, repara instalaţiile, desfunda toalete, schimba becuri şi întreţinea impecabil curtea. Era mare şi solid, cu palme enorme şi purta mereu mânecile bluzelor suflecate. Cât era Kosta acolo, nimeni nu îndrăznea să facă scandal în bar şi reuşea să ţină departe traficanţii de droguri, care-şi aveau sediul în câteva case de pe colina de la fin del mundo.
Cartierul avea zone frumoase şi îngrijite, în care casele erau bine securizate cu alarme şi porţi ferecate. O parte era însă un fel de Beirut periculos şi plin de capcane. Odată cu criza economică, numeroase familii au pierdut casele în favoarea băncilor, care s-au trezit pe cap cu proprietăţi pe care încercau cu disperare să le vândă, dar nu aveau cui. În aşteptarea unor clienţi care nu mai soseau, multe erau ocupate ilegal. În general, se trata de consumatori de droguri, persoane sub urmărire, certaţi cu legea, imigranţi fără documente, dar şi de familii rămase pe drumuri, tineri rebeli fugiţi de acasă, aventurieri fără responsabilităţi. Oamenii se instalau în ele, protejaţi de lacune legislative pe care le cunoşteau foarte bine şi de care profitau până la o eventuală evacuare forţată, care venea în unele cazuri după ani întregi de rezistenţă. Lipsiţi de recursuri, majoritatea foloseau curent furat cu instalaţii rudimentare, astfel că prin cartier spânzura o întreagă reţea ilicită de cabluri electrice şi cam la două luni se incendia câte o locuinţă. O parte dintre ocupanţi se dedicau furtişagurilor mărunte, dar printre ei se aflau şi cultivatori de marijuana, traficanţi de droguri de calibru mare, traficanţi de persoane şi alte grupuri periculoase, cu care nu era recomandabil să te întâlneşti în drumul tău. Partea aceea a cartierului nu era departe de noua locuinţă a Francescăi, practic urcai pe drumeagul din spate, treceai şoseaua şi intrai în zona periculoasă.
Kosta n-avea nicio treabă cu ei, de altfel era un fel de înţelegere secretă între toţi locuitorii acelui cartier cu zone segregate: nu te amesteca în treburile mele, nu mă amestec în ale tale. Rareori spărgeau câte-o maşină, furau mărunţişuri de prin curți, şi uneori dădeau atacul în câte o casă a căror proprietari erau în vacanţă. De obicei, toate aceste scăpări se datorau nou-veniţilor, care nu cunoşteau regulile mute ale convieţuirii pe colină. Erau rapid puşi la respect de către cei mai vechi şi de obicei nu se ajungea până la conflicte deschise între vecini. În general, aşa periculos cum părea, cartierul era la fel de sigur ca oricare altul, dacă-i respectai legile interioare. Astfel că, la bar, atunci când încă funcţiona, se adunau şi unii şi alţii, legalii cu okupaşii, în deplin consens. Scandalurile nu erau mai dese decât prin alte locuri, iar Kosta le stingea repede, cu zâmbetul pe buze. Impunea respect şi nu atât prin forţa lui, cât prin blândeţea cu care le vorbea tuturor. Deruta candoarea acestui urs gigant şi puternic, dispus să înţeleagă şi să accepte slăbiciunile tuturor deopotrivă. Legalii îl îndrăgeau şi-l chemau la lucru cu ziua, prin curţile caselor. Ceilalţi îl respectau şi erau mulţumiţi de negoţul mărunt cu marijuana printre clienţii barului, la care Kosta închidea ochii. În ultimii ani, mirosul de marijuana devenise ceva banal în majoritatea locurile publice, iar consumatorii ocazionali erau diversificaţi, aparţineau de acum tuturor claselor sociale şi categoriilor de vârstă. Ba chiar şi unii poliţişti locali apelau la serviciile dealerilor de Maria din cartierul de pe colină şi clasificau acest mic trafic ca fiind nevinovat, fără prea mare importanţă.
Toate aceste amănunte îi erau necunoscute Francescăi, atunci când a luat decizia să accepte propunerea lui Juan. Câinii care au trezit-o în prima dimineaţă din noua ei locuinţă erau cei aflaţi pe partea rebelă a colinei, acolo unde ea nu avea să ajungă foarte devreme şi despre a cărei existenţă avea să afle doar în timp.

După ce şi-a savurat ness-ul sub soarele domolit al dimineţii, a coborât pe ceea ce presupunea că era terasa barului. Aici, aşezat pe un butuc, l-a găsit pe Kosta, care părea că o aşteaptă:
– Eu sunt Kosta, i-a spus într-o spaniolă mult mai stricată decât a ei.
A dat să-i strângă mâna, dar s-a simţit ca luată pe sus şi pupată de trei ori, aşa cum era obiceiul la bulgari.
– Juan mi-a spus că ai ajuns aseară şi m-a rugat să-ţi arăt localul. Vom lucra împreună, eu ajut pe tine, Francesca, facem treabă bună amândoi.
Venirea fetei şi vestea că vor redeschide localul a fost ca o mană cerească pentru Kosta. De când cu moartea patroanei, mai câştiga doar cât să mănânce, nu-i rămânea mai nimic de trimis acasă, cu toate că aici nu plătea chirie. Francesca a ştiut imediat că se va putea baza pe el, în orice situaţie. Kosta a scos cheia din buzunarul pantalonului de trening şi a invitat-o să vadă barul.
În afară de faptul că toate aveau nevoie de apă şi mult săpun, starea localului era destul de bună, chiar mai bună decât spera Francesca, asta după ce a văzut casa şi curtea. Prima încăpere, barul propriu zis, avea un şir de mese lungi, din lemn masiv, aşezate lateral, spre ferestre. Barra era construită din piatră, avea blatul din lemn şlefuit, iar pe pereţi erau rafturi de sticle cu băutură. Încăperea era plină de obiecte vechi, butoaie de vin enorme, telefoane, maşini de scris, radiouri de epocă, era foarte luminoasă, cu ferestrele mari, arcuite, care dădeau spre mare. Francesca a păşit în spatele barului şi a constatat că aveau de toate, de la expresor profesional de cafea, dozatoare de bere, căni, pahare, halbe, vitrină frigorifică şi două mini frigiere. Toate erau acoperite de mult praf, dar păreau să fie perfect funcţionale.
Din prima încăpere treceai printr-un hol întunecat în bucătărie şi în saloanele de restaurant, două la număr, separate printr-o boltă zidită cu piatră aparentă. Era mult peste aşteptările ei, iar mărimea acestui local a speriat-o. Se aştepta să găsescă un bar din categoria bistrourilor, asemănător celui în care a lucrat în oraş; în schimb, a găsit un restaurant în toată regula, cu o mulţime de mese, dispuse în ambele săli. Prima sală avea un şemineu enorm, în care încăpeau buşteni întregi şi două bufete cu vitrină, pline de fotografii alb negru, foarte vechi.    Al doilea salon era aerisit, extrem de luminos, iar mesele erau dispuse de-a lungul unui perete de sticlă, care dădea spre terasă şi prin care se vedeau oraşul, pădurile de pe colină şi marea. Practic, restaurantul şi barul ocupau întreg parterul enormei case, iar terasa, cea în care ieşise Francesca în seara anterioară, era acoperişul. Casa era construită în pantă, iar camerele închiriate despre care vorbea Juan se aflau la primul etaj, cel de sub local şi pe care Francesca nu l-a putut vedea cu o seară înainte, atunci când a ajuns.
La bucătărie a fost impresionată să constate că avea de-a face doar cu utilaje profesionale, aşa cum nu văzuse în nicio bucătărie în care lucrase până în acel moment. Foarte modernă, foarte profesională, iar Francesca a tras concluzia că nici măcar nu ştia rostul tuturor obiectelor de acolo. A fost momentul în care a cuprins-o panica şi din nou a simţit nevoia să o ia la fugă, înapoi de unde venise.
În spatele lor stătea Juan, care intrase în bucătărie şi pe care Francesca nu l-a auzit, aflată sub efectul surprizei a ceea ce descoperise acolo.
– Uite ce, Juan! Cred că ai greşit, nu sunt omul potrivit pentru oferta ta. Cred că am greşit amândoi, habar n-aveam ce ai tu aici, i-a spus Francesca fără să salute măcar.
Vocea îi tremura şi cuvintele în spaniolă ieşeau mai stâlcite decât oricând, dar s-a făcut înţeleasă. Kosta zâmbea strâmb, nu ştia dacă a greşit ceva, iar Juan a început să râdă în hohote:
– Stai nena, nimeni n-a spus că trebuie să faci totul singură şi nici nu mă aştept să deschidem tot restaurantul. Te ocupi de partea de bar la început, apoi vedem. Dacă avem pentru cine, deschidem şi restaurantul, poate doar pe sezon, poate doar în weekend-uri. Dacă trebuie, luăm ajutoare, angajăm bucătar, personal. Şi nu am greşit, cel puţin eu, dar dacă vrei să te răzgândeşti, eşti liberă s-o faci. 

Francesca era deja afară, urca pe cărăruia spre cameră, cu gândul să-şi ia lucrurile şi să-i ceară lui Juan s-o ducă înapoi, la apartamentul fraţilor. O urmau ambii bărbaţi; Kosta încercând să înţeleagă unde a greşit şi Juan, care între timp se oprise din hohotit. A înţeles că panica Francescăi nu era o isterie de moment şi că fata avea nevoie de explicaţii mai clare despre planurile lui de viitor.

 

va urma

 

dicționar de buzunar #findelmundo

* fin del mundo – în sensul de „aici se sfârșește lumea”
*okupas – „chiriaș” fără acordul proprietarului
* barra – partea barului propriu zis
*nena – fetiță; aici cu sensul de baby, păpușă, drăguță
  

13 thoughts on “Fin del Mundo – ep 1”

  1. Ioana Suciu spune:

    Felicitări, Delia! Ma bucur mult ca ai reușit sa iți împlinești această dorința. Îți mulțumesc și pentru ca mi-ai indeplinit și mie dorința de a citi cărți scrise de tine. Așa frumos ai descris totul, că deja îmi imaginam cu ochii minții totul. Abia aștept episodul 2. ????

    1. Delia spune:

      Și eu mă bucur că sunt aici! Lectură plăcută!

  2. Ioana Racolta spune:

    Foarte fain, abia astept sa citesc in fiecare zi de vineri.

    1. Delia spune:

      Mulțumesc, Ioana! Ai fost mereu un fan și un susținător dedicat! Îți mulțumesc pentru asta!

  3. Johnny spune:

    Captivant! Curge bine . Continuă!

    1. Delia spune:

      Nu te voi dezamăgi! Nu e topografie! Ojurduhui!

  4. Diana Corina Ursales spune:

    O lectura plăcută. Felicitări! Astept cu nerăbdare, vinerea.

    1. Delia spune:

      E deja pregătit! Mă bucur că ești aici! Mulțumesc!

  5. Dana spune:

    Frumos! Astept cu nerabdare continuarea…

    1. Delia spune:

      Mulțumesc, Dana! Ai fost mereu alături de mine și m-ai încurajat! Îți mulțumesc și sper să nu dezamăgesc nici acum!

  6. Patricia spune:

    Sunt incantata de lectura , nu mai abandona scrisul, talentul musteste, ca intotdeauna, ptintre slovele tale!?

  7. Gina Gadian spune:

    Plăcerea de a citi tot ceeace scri tu este o bucurie pentru suflet. Felicitări Delia, continuă. Ăsta-i drumul tău. Astept ,cu nerăbdare, continuarea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post