Fin del Mundo – behind the scenes

Toate trei cărțile le-am scris în Spania. Ultima, „Copiii pierduți ai anilor roșii” am scris-o între iarna și primăvara lui 2019. Cartea a exorcizat din mine o poveste dureroasă, am rămas fragmentată și probabil puțin disfuncțională. Prin primăvara lui 2019, după ce o terminasem de scris, am avut întocmai ca Ines, probleme mai mult sau mai puțin închipuite. Unele dintre scenele trăite de personajul meu s-au petrecut chiar în lumea mea; sau chiar în mintea mea, cum ar fi corect să spun? Întocmai ca Ines, mi-am dat demisia de la job, am intrat în concedii medicale (unele cu voie, altele fără voie), am fost tracasată de vecini și colegi, am văzut fluturi, n-am văzut meduze, am văzut bullying și mi-a fost teamă. Revenită în țară pentru o perioadă, am fost dusă la psihiatrie de familia mea și drogată cu permisiunea lor. Asta până când au început să-mi curgă bale pe la colțul gurii – de la medicamente – moment în care am spus stop: mai bine anxioasă, decât băloasă! După versul celebrului cântec „mai bine mort, decât comunist”.

Ați citit-o? Cartea, vreau să spun. Moartea tatălui meu, moartea/dispariția primei mele fiice, Iulia, sunt fapte reale, istorii care m-au obligat să transpun experiențele personale în personaje fictive, să vorbesc la persoana a treia, pentru a domina emoțiile mult prea puternice care mă copleșeau. Am fost întrebată de ce se termină cum se termină, nu prea e niciun secret pentru cei care mă cunosc că este în mare parte autobiografică. Că Ada sunt eu, sau aproape eu. Cu multe scene romanțate nu din dragul de-a face cartea să sune mai bine, ci din dorința de-a suporta mai ușor unele evenimente pe care încercam să le privesc cu detașare. Și credeți-mă pe cuvânt, n-a fost deloc ușor. Am fost întrebată, cum spuneam, de ce se termină așa cum se termină, cu un destin al Adei care nu coincide cu al meu. Unica explicație rezonabilă pe care o am este faptul c-am fost acuzată de lipsă de imaginație. „Știi scrie doar despre tine, asta nu e literatură”. Nici n-am pretins că este, dar cu finalul ăsta am vrut să demonstrez că am (imaginație). Și v-am surprins măcar, nu-i așa? Chiar dacă nici asta nu e literatură, măcar am reușit să vă surprind.

Mi se înfiripase în minte dorința de a vă șoca, dacă să vă surprind am reușit, și mi-am zis să merg mai departe. Așa că, prin iarna lui 2020, prin ianuarie, fiind încă sub impresia trăirilor din 2019, am început să scriu FIN DEL MUNDO. Cu personaje imaginare, inventate, sau cum s-or numi, doar să le pot zice și eu în sfârșit „literare”, fără să-i supăr pe unii. Personajele chiar sunt fictive, deși eu îi invidiez sincer pe scriitori care se pot lăuda că nimic din ceea ce trăiesc, niciuna dintre persoanele cu care se intersectează, nu sfârșesc prin a-i influența câtuși de puțin. În februarie aveam schițată o parte din povestire, într-o formă asemănătoare cu ce se poate citi acum. Le-am printat la o librărie din orașul în care mă aflam pe atunci. Au fost vreo 37 de pagini, cam așa ceva. Nu regăsesc paginile originale, erau corectate cu un marker fosforescent, de culoare roz; din păcate, s-au pierdut. Dar aveam totul salvat pe un stick de memorie pe care îl purtam mereu la mine. Mi-era teamă că cineva o să-mi fure ideile, o să rescrie povestea cu sensuri pe care eu nu le dădusem, nici măcar nu le gândisem, doar ca să mă compromită, întocmai cum a pățit și Ines.  Uneori, pe stradă, mi se părea că lumea flutură pe lângă mine foi A4 tipărite și corectate cu marker roz, întocmai ca ale mele.

În martie 2020 am revenit în România şi povestea a stat cuminte pe stick-ul de memorie. Din când în când, îmi aminteam de Francesca, Ines și de Zita; îmi era dor de ele. Erau doar fantasme, existau doar pentru mine, chestiune absolut nedreaptă pentru niște personaje atât de fabuloase ca ele. Dar era lockdown deja, m-am întors din Spania în 5 martie, iar în 16 martie era totul pe stand by. Laptopul era prin bagaje, iar eu stăteam exilată în apartamentul mamei. Îmi amintesc cum râdeam cu mama la știrile care invadaseră toate canalele de televiziune, referitoare la epidemia care tocmai se instala, dar strada devenise pustie. Panica se instalase peste tot, oamenii erau fie la coadă la hârtie igienică, fie ascunși prin case. Mie una mi se părea totul exagerat, dar cel care strigă odată „lupul”, nu mai strigă și a doua oară. „De ce te-ai mai întors?” mă întrebau toți cunoscuții pe stradă. Cu doar câțiva ani în urmă mă întrebau „Dar de ce pleci?”. Acum, c-a venit vremea să nici nu plecăm, să nici nu venim când avem noi chef, vă pot răspunde fără emfază: pentru că am putut! Ceea ce sincer vă doresc și vouă!

Cred c-am reînceput să scriu prin vară, poate era iulie, august. Povestea era încă extrem de vie în mintea mea. Am întrerupt brusc, pe la începutul lui septembrie, după un atac de panică. A fost scurt, dar suficient ca să arunc din nou un strat de cenuşă peste cuvinte și amintiri. Acelaşi atac de panică pe care l-am resimţit mai devreme cu câteva luni, prin februarie, când am vrut chiar să arunc stick-ul de memorie în mare. În Mediterana, mai precis. Acum n-am mai vrut să-l arunc niciunde, dar am închis laptopul şi mi-am jurat: n-am să mai scriu niciodată!

„…marea învinsă este tăcerea.”, spune Gabo, în discursul lui „Sticlă în mare pentru zeul cuvintelor”. Francesca, Ines și Zita au spus la fel, pentru că ele erau deja vii, aveau conștiință și trăiau în casă cu mine, mâncau la masa mea, dormeau în patul meu. Așa că, prin noiembrie, m-am reîntors la poveste. Ştiam drumul!  Tot atunci am scris finalul, care era deja în mintea mea din februarie, de la primul atac de panică, cel care era să-i înece pe toţi cei din poveste în apa clară a Mediteranei. „Poate că nici nu era o soartă chiar aşa de rea pentru ei”, vor spune unii. Dar sper că nu toți!

Apoi a venit decembrie cu Crăciunul, Revelionul, mesele încărcate şi izolarea. Izolarea care nu se mai sfârșea. Povestea avea final şi eu eram liniştită. În mintea mea „nu voi mai scrie niciodată nimic”, era deja înlocuit cu „nu voi mai publica niciodată nimic”. Dar nici asta nu m-a ţinut prea mult. Am început să mă gândesc: ce fac eu acum cu povestea asta? Eu deja o ştiu! Şi o ştiam chiar înainte de a o scrie. Iar acum, dacă ați citit, nu era păcat să nu le cunoașteți și voi pe cele trei magnifice?

Iar în timp ce în jurul meu se turnau 461 (sau 641?) metri cubi de betoane, se ridicau etaje, se schimbau acoperișuri, se plantau 7.698 de fire de răsaduri, construiau garduri, se începeau bucăți de autostradă, se închideau și redeschideau școli, ardeau spitale, se spărgeau șosele (care niciodată n-au mai ajuns să fie reparate), se făceau că repară poduri, smulgeau dale de pe trotuare, blocau căi de acces și alte astfel de îndeletniciri utile, eu stăteam în izolarea mea și le creșteam frumos pe Francesca, Ines și Zita. O îndeletnicire absolut inutilă, veți spune.

În timp ce unii erau preocupați că noua ordine mondială va lua în stăpânire omenirea (ca și cum asta de acum ar fi minunată!), eu mă preocupam să pun ordine în lumea de #pecolină. Scenariul meu era minuscul – dacă e să compari – și pe deasupra, nu interesa pe nimeni. Ca să vi-l aduc la cunoștință – scenariul meu minuscul – aveam nevoie de blog; se poate spune c-am luptat, de la înălțimea scării mele, pentru a-l face cunoscut. Spre deosebire de cei obsedați de conspirația mondială, care în afară de faptul că mai postau pe Facebook câte-o replică preluată de la alții, nu făceau nimic altceva. N-am văzut pe nimeni arzându-și măștile în piața centrală, nici vreun mușteriu scos în lanțuri de la galantarul de carne pentru că refuza să poarte mască, nici vreun părinte încercând să dărâme gardul școlii închise temporar. La jurnalele mele de știri n-a fost, la voi a fost? Și nici la magazinul pe care îl frecventez eu. Așa că, mi-am văzut mai departe de izolarea mea.

Între timp, lumea se schimbase. Din când în când, mai coboram și eu de #pecolina. Dar era urât. Jurnaliștii, postacii, comentacii, toți grăitorii adică, vorbeau ciudat, parcă voiau să spună ceva, dar nu spuneau, sau spuneau doar cu subînțelesuri și nu terminau să spună nimic clar, sau tot ce spuneau avea de fapt două variante, la alegere:

Varianta a: să priceapă fiecare ce vrea.

Varianta b: să nu priceapă nimeni nimic.

În plus, toți, dar absolut toți purtau măști (până și cei mai convinși conspiraționiști), se fereau de ceilalți, de privirile celorlalți. Lumea era distanțată bine deja, dar asta o știți și voi, c-ați trăit-o pe pielea voastră. Au început discuțiile cu vaccinarea: care era pro, care era contra. Culmea, cei mai contra pe care i-am cunoscut eu erau cei mai mari dependenți de vizitele la cabinetele medicale. Adică, discuțiile absurde atingeau apogeul.

  • Și ce-ai mai făcut zilele astea?
  • Am fost la cardiolog, endocrinolog, reumatolog, psiholog, ginecolog, psihiatru, urolog, dermatolog și neurolog.
  • Serios, dar de ce?
  • Păi mi-am făcut toate analizele și scanerele și studiile și radiografiile și radiologiile și tomografele și ultratomografele care s-au inventat până acum.
  • Și?
  • Iau un pumn de pastile și mai fac câteva investigații.
  • Ok, și te vaccinezi?
  • Nu, că n-am încredere în vaccin!

Cam atât de absurdă devenise lumea de dincolo de colină. După câteva băi de mulțime de acest gen, fugeam din nou acolo unde era ficțiune. Acolo unde am început să construiesc și eu o casă: acasa Francescăi, a lui Ines și a Zitei: povestiDORa.ro.

Am fost extrem de optimistă, până când m-am interesat despre cum se face un blog. Timp de o săptămână, am deschis zilnic tutoriale şi articole, mi-am luat notiţe şi mi-am scris o mulţime de posibile întrebări despre procedurile respective. Şi despre termenii de specialitate. În tot acest timp, entuziasmul îmi scăzuse pe la jumătate, iar spre finalul săptămânii eram complet demoralizată și convinsă de faptul că nu voi fi în stare. Toată lumea îmi spunea „hai că nu e chiar aşa greu”. Chestiunea era că-mi doream extrem de mult să-mi ţin promisiunea faţă de mine, cel puţin de data asta. Dacă „nu voi mai scrie niciodată nimic” am încălcat-o, iar „nu voi mai publica niciodată nimic” doream s-o încalc, trebuia să-mi fac blogul.

  • Nu cred c-am să pot! am strigat într-o zi disperată.
  • Ce-i așa greu, ai tutoriale suficiente pe net! mi-a replicat bărbatul.
  • Facem un pariu, vrei? Eu îți dau rețeta la tortul amandină, sau la doboș, sau la oricare prăjitură din caietul meu de rețete. Te las o săptămână să te uiți la tutoriale și apoi te pun s-o faci. Dacă-ți iasă bună, nu mă plâng că trebuie să-mi pornesc singură blogul.

N-a fost chiar așa, dar m-a ajutat la start. Apoi a mers treaba, am mai sunat prieteni, am butonat, m-am enervat și m-am bucurat când mi-a ieșit cum doream. Toate notițele pe care mi le luasem s-au dovedit inutile, dar am învățat câțiva termeni de specialitate, care au fost de folos. Iar acum sunt fericită cu el, cu blogul meu. Este  o acasă frumoasă pentru cele trei dive ale mele!

Vă spuneam că primele pagini imprimate cu FIN DEL MUNDO s-au pierdut. Cele însemnate cu markerul roz. Nu s-au pierdut însă paginile în care am ținut un fel de jurnal al evenimentelor care au inspirat lumea #findelmundo. Într-o zi, pe când finalizam povestea, m-am așezat să le citesc pe toate. Afară ploua, era încă foarte frig și eu eram ca de obicei singură. Am râs cu lacrimi și sughițuri trei ore legate, atât cât a durat lectura lor. Am văzut totul din altă perspectivă și vă asigur că perspectiva era una extrem de amuzantă. A fost categoric momentul în care mi-am recâștigat simțul umorului și în care am decis că povestea asta cu #findelmundo poate fi citită și de alții. Cum va fi interpretată, e opțiunea fiecăruia dintre voi.

Între timp, mi-am înțeles familia pentru vizita la psihiatru. Aș fi făcut la fel, în locul lor. A durat o vreme să accept că aveam nevoie de ajutor în acel moment, când vedeam totul din perspective dramatice. Au fost pași mici, dar acum sunt cea din fotografia de mai jos. Acum pot privi lumea din două perspective!

Nu știu cât m-a ajutat, sau cât m-a încurcat pandemia, cu izolarea pe care a impus-o. Încă nu pot interpreta tot ce mi s-a întâmplat, poate voi reuși vreodată. Mă întreb dacă voi râde, sau voi plânge în acel moment?! Cert este că m-am vaccinat, asta după ce s-au vaccinat toți ai mei. Încă prind aceleași posturi străine ca înainte, dar ăsta nu e un îndemn pro vaccinare. Cred că e opțiunea fiecăruia să facă ce vrea cu corpul lui, așa cum e opțiunea fiecăruia să facă ce vrea cu timpul lui, cu viața lui. Sau cel puțin, așa ar trebui să fie!

Am început să scriu textul ăsta demult, am tot revenit și completat. Acum stau cu el în față și mă gândesc doar la asta: pe cine naiba interesează? Ultima postare avea fotografii, articolul mi-a adus o mulțime de noi vizitatori, într-un timp record. Fotografii am o mulțime, stocate peste tot, e mult mai simplu și mai eficient. În plus, e vară, piscinele sunt deschise, e timpul să ieșim din virtual în aer liber. Eu una mi-am ținut promisiunea, cele trei dive există acum și pentru voi, iar eu vă mulțumesc pentru asta. Să aveți o vară minunată!

P.S. Mâine veți primi un colet!

2 thoughts on “Fin del Mundo – behind the scenes”

  1. Dana spune:

    Sa ai o vara frumoasa si tu, Delia! Chiar o meriti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post