Din cabina tirului

Dintre toate călătoriile pe care le-am făcut eu vreodată, cele mai originale au fost cele cu tirul.

Scormonesc prin memorie și încerc să mi le amintesc pe cele mai frumoase. Prima a fost la Paris, un loc în care am sperat să ajung, dar n-am crezut c-o voi face astfel. Nici măcar nu-mi amintesc dacă a fost prima călătorie cu tirul, dar cu siguranță a fost una pe care n-am uitat-o încă.

Îmi amintesc și acum ziua în care am pornit, încă lucram menajeră în Spania. A fost neașteptat, mama era la noi, din fericire. A rămas cu fetele, iar eu m-am învoit de la doamne, cu un entuziasm care n-a lăsat loc de refuz.

Era într-o joi și era ianuarie. Bagaje n-am pregătit. Aveam pe mine un trening gros, flaușat și urât ca naiba, dar care mi-a ținut de cald.

Drumul a fost frumos, din cabina tirului se vede foarte bine și călătoria este mai puțin plictisitoare. Mai ales că te poți întinde, poți trage un pui de somn pe patul din cabină și somnul este foarte dulce, în legănatul mașinii. Cred că am fost cu un Renault Magnum, o cabină enormă și atât de bine construită, încât mă simțeam ca într-o mică garsonieră. Autostrăzile franceze au o rețea de servicii care m-au lăsat de multe ori cu gura căscată. Magazinele înșirate de-a lungul lor au de toate, de la băi dotate minuțios cu dușuri, până la mâncare și artizanat. Nu te plictisești prin ele, și în niciun caz, nu te simți privat de confortul necesar unei călătorii mai lungi.

Am parcat undeva la periferii, într-un cartier oarecare. A doua zi ne-am deplasat cu ce am putut pe acolo, dar nu asta contează. Nu voiam să vă povestesc despre Paris, ci despre călătoriile cu tirul. Impropriu spus călătorii. Am traversat Franța de la nord la sud în tir și uneori am văzut doar autostrada, magazinele acelea bine aprovizionate și puținele localități prin care era permis accesul camioanelor. Dar tot am rămas cu amintiri, pentru că la fiecare deplasare în afara zonei tale de confort, rămâi cu ceva.

Alta pe care mi-o amintesc foarte bine este din Spania, mai precis din Catalunya, prin zona unde locuiam pe atunci. Am ajuns cu tirul pe cărări de munte, dacă vă vine să credeți. Cred că eram în zona Amer, tirul aproape că s-a răsturnat pe drumurile acelea înguste și pline de pante strânse, care șerpuia prin pădure.

O zonă foarte frumoasă, merită să faceți o vizită acolo. N-aș putea spune într-un singur articol ce ar trebui să vizitați și nu asta mi-am propus, de fapt. Din acea plimbare îmi amintesc acum doar câmpiile de un galben deschis, care contrastau cu verdele îndepărtat al pădurilor și cu piscurile înalte din zare. Bineînțeles, totul profilat pe un cer de un albastru imaculat și un soare orbitor, așa cum ne-a învățat clima Spaniei că trebuie să fie. Am traversat de multe ori cu mașina mică acele locuri, dar niciodată n-am fost atât de impresionată de ele ca atunci. Poate momentul contează, poate doar înălțimea de la care privești, poate totul, împreună. Din drumul de întoarcere, îmi amintesc inclusiv muzica pe care o ascultam. Era Al Di Meola cu Leonid Agutin, Cosmopolitan Life.

A fost o perioadă frumoasă, în care am repetat călătoriile. Este adevărat că n-aș putea spune vreun obiectiv turistic pe care să-l fi văzut în acele deplasări, nu era cazul. Singurele locuri pe care le-aș putea eventual descrie cu amănunțime ar fi parcările de tiruri, care, după cum știți, sunt cam toate la fel. Pot în schimb să povestesc despre cele mai odihnitoare ore pe care le-am petrecut, pentru că dormeam dusă, și ziua, și noaptea. Adormeam la două, trei ore și cred că în perioadele acelea am recuperat toate orele de somn din viața de până atunci. Și mâncam tot timpul câte ceva, ronțăiam în prostie tot ce îmi pica în mână.

Cred că de la somn și atâta ronțăială, m-am îngrășat destul în perioada aia. Dar, cu siguranță, încăpeam în cabina tirului.

Am repetat și aici experiența. După câțiva ani, m-am reîntors în cabină, pentru scurte experiențe aici, în țară. Nici măcar nu știu dacă este permis, dar, uite, eu am făcut-o. Nu pe autostrăzi super dotate, că nu este de unde. Nici cu servicii de înaltă clasă, că nici asta nu este. Dar cu peisaje minunate, cu creste de munți plini de zăpadă și cu sate pitorești înșirate de-a lungul șoselelor mai mult sau mai puțin înguste. Experiențe care nu seamănă cu cele din vest, aici este vorba chiar și despre adrenalină, pe șoselele noastre. Mi-au rămas în amintire peisajele de pe Valea Oltului, culorile de toamnă și satele mult mai bine puse la punct decât în ultimele mele călătorii. Valea Oltului, în toată splendoarea ei, cu peretele muntos care se sprijină pe șosea și stațiunile din zonă, aparent bine aranjate, așa cum se vedea de la distanță. Din păcate, fără serviciile pe care chiar îți dorești să le ai la dispoziție într-o călătorie, fie cu tirul, fie cu mașina personală.

N-am fost de multe ori și de dormit, am dormit doar o dată. Rău. Dar a meritat aventura!