Cheile Turzii

Blogul acesta nu este un blog de călătorii. Nici n-ar putea fi, în principiu. Doar a unor călătorii imaginare, sau a celor din amintiri. De fapt, nu cred c-aș putea descrie, să spunem „ca la carte” un loc. Pur și simplu, cred că aceste descrieri abundă și sunt extrem de bine documentate, iar la o simplă căutare găsești toate informațiile necesare. Mai degrabă, mi-aș descrie experiența personală într-un astfel de articol, lucru care este foarte posibil să inspire și pe eventualii cititori.

Fiecare om este o lume și fiecare călător alege conform standardelor din lumea lui. Este posibil ca standardele mele să nu coincidă deloc cu ale majorității, dar este foarte posibil să miște de pe canapea o parte dintre cititori.

Să luăm un loc oarecare.

De fapt, DELOC oarecare. Este un loc aflat la o aruncătură de băț de casa mea, un loc pe care l-am avut o bună parte din viață sub ochi și m-am învățat atât de mult cu el, încât am ajuns să-l ignor. Am fost în Cheile Turzii de zeci de ori, împreună cu părinții, cu prietenii din cartier, cu tine, pe jos, cu bicicletele, cu Dacia veche, cu alte mașini, dintre care unele au rămas pe deal. Șoseaua este asfaltată de câțiva ani doar, iar drumeagul cotit care coboară spre defileu ridica dificultăți, în acele timpuri. Lucrurile s-au schimbat, șoseaua coboară lin, asfaltul e bun și defileul plin de mașini. Aproape că regret timpurile în care vedeam iarba, nu capota mașinilor din vârful dealului.

Odată ce treci de satul Mihai Viteazu, cotește spre dreapta din șosea. Imediat după podul îngust, vei trece prin Cheia și lipsește puțin până la culmea de unde vei vedea probabil una dintre cele mai frumoase priveliști din viața ta! Îți recomand să parchezi mașina chiar acolo și să faci câțiva pași spre stâncile din fața ta. Promit că merită, mai ales dacă nimerești o zi fără prea mulți vizitatori.

Poți alege să cobori pe jos, este o plimbare bine-venită, dacă nu te grăbești, nu ai bagaje și nu ți-e lene, așa cum se întâmplă cu mine. Dac-o faci, păstrează ceva energie pentru întoarcere, te asigur că vei simți nevoia să schimbi bateriile vechi.

Pe vremuri, de sus vedeam o singură cabană. Acum, vedeam mașini parcate peste tot și fumul de la zeci de grătare. Am nimerit o zi aglomerată; de 1 Mai toată lumea vrea să fie undeva, și multă lume vrea să fie acel undeva Cheile Turzii. Eu nu m-am plimbat prin defileu, de data asta. Îmi aminteam experiența de anul trecut, zi în care am spus că nu voi mai merge în Chei chiar de 1 Mai. Dar am uitat și iar am mers.

Oricum, în defileu este minunat, dar o descriere inspirată nu cred c-aș putea face. Valea Hășdate a săpat în stâncă și a rezultat un defileu abrupt pe alocuri. Plimbarea n-o poți face în sandale cu toc, chiar dacă la intrare, aleea pietruită te-ar putea face să crezi contrariul. Nu, nu este un loc de promenadă, prin defileu. Ai grijă, pe alocuri poți aluneca și există chiar scurte pasaje în care vei trece cu ajutorul frânghiilor suspendate. Câteva punți, una dintre ele suspendate, care poate te va ameți puțin. Plăcut, dacă nu ai rău de înălțime. Nimic periculos, te asigur, locuri numai bune de făcut fotografii cu peisajul amețitor al stâncilor abrupte și extrem de înalte.

Duminică, după cum spuneam, n-a fost cea mai grozavă zi pentru a vizita acest loc de poveste. Grătarele fumegând nu inspirau decât foame, dar eu chiar pentru asta am mers. Adică, am mers pentru patru mici și două beri, ceea ce am și făcut. La cabana veche, așa cum o știe toată lumea, unde o doamnă prăjea micii fără fum. Probabil avea un grătar electric, altfel nu-mi explic cum ar fi fost posibil. Plimbarea, în cazul nostru, s-a redus la o urcare de câțiva metri pe o pajiște foarte puțin abruptă, nu vă spun ce orientare avea, pentru că habar nu am. Am stat acolo în încremenire, pentru că peisajul, cu toate tonetele și mașinile care încercau să parcheze care pe unde, rămâne spectacular. Iar eu pot face abstracție destul de ușor de zgomotul mulțimii, al motoarelor, de vocile celorlalți. Ne-am așezat direct pe iarbă și am stat ca doi moși, amintindu-ne vremurile pe când făceam și noi trasee pe acolo. Și urmărindu-i cu geana ochiului pe cei câțiva care se încumetau să se cațăre pe stânci, să atingă culmi pe care și noi le-am atins odată. Pete mici de textile colorate, care se profilau pe pietrele cenușii, în timp ce noi, după cum vă spuneam, ne înverzeam blugii pe iarbă.

Cheile nu mai sunt ce-au fost. Dar defileul merită să traversați prin zona mult prea aglomerată și să faceți o plimbare, mai ales dacă este în timpul săptămânii.

Fotografii nu am, dar peisajul merită văzut pe viu, nicio fotografie de-a mea nu i-ar face dreptate!

 

One thought on “Cheile Turzii”

  1. Rodica spune:

    Cand m-am mutat in Turda,in fiecare sambata mergeam in Chei cu un grup fain de prieteni.Apoi,au trecut ani multi si nu am mai fost in locul acela minunat.Pacat !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Related Post

35, februarie35, februarie

Îmi place să gătesc, îmi place să scriu despre mâncare și să urmăresc emisiuni culinare. Cred că nimic nu-mi evocă mai puternic trecutul alături de cei dispăruți decât o rețetă