Brutus și Lucifer

Mi-a rămas de povestit despre ei. O s-o fac!

Brutus s-a născut dintr-o mamă campioană. Cel puțin, povestea a ajuns la mine așa. Cică mama lui era o polițistă campioană, retrasă din activitate și ajunsă prin curtea unor depozite din zonă. Tata, un maidanez din aceeași curte. L-a adus acasă în pragul iernii, era frig și cred că deja ninsese. Nu mai țin minte prea bine, în schimb îmi amintesc una dintre zilele cu Brutus mic, negru ca tăciunele și speriat ca de bombe.

Afară încă ningea, era un strat de zăpadă impresionant, cred că ultima iarnă cu zăpadă atât de mare pe care am trăit-o. Zăpada ajungea la brâu, am făcut cu greu o alee până la poartă și mormanele acopereau curtea cu totul. L-am scos în curte și zgribulea sub fulgii de zăpadă care continuau să cadă cu o ambiție impresionantă. Eram toți acolo, iar fetele erau extrem de fericite, pentru că aveam un nou membru în familia noastră. Au fost dezbateri aprinse pentru nume. S-au făcut propuneri și acum regret că nu ne-am oprit la primul. Demi îi spunea Ghiță, și cred că ar fi fost numele cel mai potrivit pentru el. Chiar și acum îi mai spunem așa, pentru că avem convingerea că toți câinii noștri se cred oameni.  Nu mai țin minte exact toate numele propuse, eu cred că n-am avut nicio idee, sau poate am avut, dar am uitat-o. Titi a câștigat cu numele propus, a rămas Brutus, chiar dacă noi îl mai strigăm și altfel.

Brutus n-a fost nici antrenat, nici educat altfel decât alți câini de prin curțile vecinilor. Dar e deștept, seamănă cu maică-sa aia de era campioană. Într-o zi, plimbam ceva prin curte, m-am trezit cu el mergând la pas, ca un câine de concurs. Știu că m-am gândit atunci „uite ce înseamnă genetica, nu l-a învățat nimeni nimic, dar el știe s-o facă singur”. E un câine cu o memorie mai bună decât a noastră, dar are un defect. Un mic defect. Ascultă pe la uși. De multe ori mă trezesc că privește prin geamul de sticlă a ușii de intrare și ascultă ce povestim. Nu mă deranjează. N-am secrete față de el. Pare fioros, dar nu e. Latră la trecători, dar nu mușcă. Din când în când, fuge pe stradă. Are câte-un dor de care noi nu știm, prinde momentul și scapă din curte. Nu-l poți aduce înapoi cum ai vrea, are el planurile lui și până nu și le îndeplinește, nimeni nu-l bagă în curte. Nici măcar cu mâncare. Tot așa și cu dormitul. Nu doarme unde vrem noi, doarme doar unde vrea el, se mută în funcție de anotimp de pe prag, în cușca lui Lucifer. Celălalt câine al nostru.

Cea mai importantă trăsătură de caracter a lui: determinarea și încăpățânarea. Brutus face doar ce vrea el, dar face bine. Sper să trăiască cel puțin 100 de ani.

Pe Lucifer l-au adus acasă când noi eram în Spania. Am primit vestea acolo, Titi l-a găsit prin curtea căminului și a fost convinsă că e fiul lui Brutus. E negru ca el, poate din cauza asta. N-aș zice că seamănă, dacă te uiți la ei. Și nici la caracter. Lucifer e zăpăcit, aș spune. Și jucăuș, fuge mereu după ceva, cred că nici el nu știe exact după ce. Și el mai evadează de prin curte, dar se întoarce singur, îi e teamă că rămâne afară și nu-l mai primim înapoi. Pe Lucifer nu-l putem închide niciunde, sare toate gardurile, iar dacă nu le poate sări, le escaladează. Și face ușor obsesii, caută vietăți pe care doar el le simte. Uneori le găsește.

Lucifer doarme pe terasă. Pe canapea. Într-o vreme, l-am tot gonit, îmi strică buretele de la canapea și murdărește pătura. Apoi am renunțat, sunt doar obiecte fără importanță. Primăvara, când se mută în cușca lui, arunc pătura și pun alta. Lucifer are un defect major, aș spune. Unul care mă enervează și pe mine, dar mai ales pe cei care ne vizitează. Sare pe oameni, îi murdărește pe toți, pentru că se plimbă liber prin toată curtea și de obicei, e plin de pământ pe labe.

Ei doi, Brutus cu Lucifer, se înțeleg de minune. Curtea noastră n-ar fi la fel fără ei, și nici noi. Și chiar dacă uneori latră de ne scot din minți, n-am renunța la ei. Momentele lor cele mai fericite: când suntem printre ei, prin curte.

Una dintre cele mai mari performanțe ale mele, în ceea ce privește dresajul canin, a fost să-l învăț pe Lucifer să stea jos, atunci când îi dau un treat. Nici acum nu-mi vine să cred când îl văd cum se așează și își așteaptă rândul.

Poate că ei doi vor fi ultimii noștri câini. Sau poate că nu.

Într-o vreme, mă gândeam că mi-ar plăcea să stau undeva pe la munte și să mă ocup doar de câini. Poate m-aș descurca, deși nu știu cum aș reuși să trăiesc din asta. Nu cred c-aș fi în stare să vând un câine. Cred că în final, i-aș da cadou, pur și simplu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Related Post

JazzJazz

Stăteam la casa de pe colină, o aveam pe Alexandra în vizită. Întotdeauna ne-am gândit la un câine și din păcate, atunci am crezut că e momentul să avem unul.