Bruno
A fost singurul blond din familie. L-am luat de la crescători de rasă, era un Golden Retriver și nu mai știu de ce am ales chiar rasa asta. Ne-am sfătuit toți, ne-a plăcut și voiam un câine mare, chiar dacă stăteam la bloc. L-am ales imediat după ce s-a născut. Era mic și părea cel mai jucăuș dintre toți, dar avea și un defect, se pare. Era cel mai închis la culoare, stăpânul zicea că cei ca el nu sunt întocmai cei mai căutați. L-am luat noi, pentru noi era perfect. Când am fost după el, purtam o rochie de plajă, veneam de la mare și s-a agățat cu dinții de rochia mea. O rochie de in, lungă, căreia i-am spus de atunci rochia lui Bruno. Până în final, era toată găurele la tiv și eu am purtat-o așa, fără s-o cos, ani de zile după.
Acasă avea de toate, i-am luat pătuț, noi îi spuneam puia lui Bruno. A fost prima, după au mai urmat o grămadă, pe toate le mânca, le rupea, scotea din ele conținutul și le făcea ferfeniță pe toate. Până la un an, a mâncat toți butonii de la sertarele din partea de jos a mobilei de bucătărie, a ros pragurile de la ușă, a mușcat o broască țestoasă pe care a furat-o din vasul ei, a ros vreo două telecomande, câteva plante de apartament și vreo trei perne. După un an s-a potolit ca prin minune, a început să se uite cu noi la televizor și îi plăceau la nebunie cursele de Formula Unu. Pe Bruno l-am crescut ca pe cel mai răsfățat câine din lume, avea n jucării, lese asortate după anotimpuri, dar nu i-am cumpărat niciodată haine. Era păcat de blana lui frumoasă, nu voiam s-o acoperim cu nimic și de fapt nici nu cred că știam pe vremea aia că există haine pentru câini.
Întotdeauna am fost convinsă că se crede om, pentru că se purta ca noi și parcă ne imita uneori. N-aș putea să fac un clasament al celor mai frumoase zile cu Bruno, cred că toate au fost frumoase. Aș putea în schimb să povestesc despre cea mai nebunatică zi a lui Bruno, ziua în care a rămas singur acasă, cu ușa de la bucătărie deschisă. Fetele au uitat să-l închidă acolo unde-i era locul, sau poate că n-au uitat și le-a fost milă de el. Am plecat toate, el a scăpat și și-a făcut de cap. Am revenit de la serviciu, am deschis ușa apartamentului și am văzut dezastrul. Planta mea uriașă era pe podea, scoasă din ghiveci, pământul era împrăștiat în toată casa, pe canapeaua noastră cea nouă și de culoare deschisă, pernele erau murdare, rupte, bucăți din hârtiile și șervețelele de pe masa din salon zăceau mestecate prin toate colțurile, perdeaua suferise și ea ceva daune colaterale. Fetele erau în plină activitate, știau că e groasă și c-au făcut-o de oaie. De atunci am folosit telecomanda roasă, telefonul fără antenă și canapeaua a avut câteva pete pe care nu le-am mai putut scoate niciodată. Dar l-am iertat, pe Bruno nu te puteai supăra foarte ușor.
Bruno iubea la nebunie apa și pe noi. Ultima amintire frumoasă cu el este legată de pasiunea lui pentru apă și scăldat. Era deja bolnav, i-am făcut un vaccin și imediat după s-a îmbolnăvit. Nu știu dacă a avut sau nu legătură, dar a început să șchioapete chiar cu piciorul în care a fost vaccinat. Ne-au spus că are cancer. În ziua ultimei amintiri frumoase cu el, l-am scos la plimbare, la munte. L-am dus la o cascadă din apropiere și într-un loc în care valea se adâncea, se acumula apă ca într-o mică piscină naturală. Aici s-a aruncat fără să stea pe gânduri în locul cu cea mai mare profunzime, îi era tare dor de apă. S-a apucat să adune pietre de pe fundul apei, să scoată una câte una la suprafață, își clădea un castel sub ochii noștri. Un castel din pietre de râu lucioase și colorate, le clădea frumos, una câte una, ca un arhitect desăvârșit. Oamenii de pe margini îl priveau uimiți, îl încurajau la fiecare piatră scoasă și așteptau următoarea mișcare fascinați de dăruirea lui. Un singur om s-a apropiat de noi, a luat o piatră din castelul lui Bruno și a aruncat-o înapoi, pe fundul apei. Bruno s-a enervat, a plâns după piatra lui, nu știu de ce tocmai piatra aruncată de omul acela era cea mai valoroasă pentru el. S-a scufundat de zeci de ori, încercând s-o regăsească, dar a fost inutil. A adus și alte pietre, dar jocul se sfârșise pentru el, n-a mai fost amuzat și n-a mai vrut să se joace. La puțin timp după, a murit. Nu vreau acum să-mi amintesc ziua în care a murit. Și nici nu l-am îngropat niciunde, nu i-am pus nici placă în curte, pentru că nici el nu are nevoie de nimic ca să ni-l amintim așa cum a fost: unicul și cel mai frumos blond din familia noastră.