Aris
Îmi amintesc cu claritate ziua în care l-a adus acasă. Am ieșit din curte ca să-i întâmpin, îl aducea acasă pe primul nostru câine. L-am căutat din priviri în mașină, dar nu l-am zărit pe niciunde. Stătea cocoțat pe schimbătorul de viteză, era mic, negru și urât. Eram și entuziasmată, pentru că era un câine, dar și puțin dezamăgită, pentru că era urâțel.
L-am culcat pe holul dintre bucătărie și baie, pe o pătură. Nu existau magazine speciale pentru câini, ca acum. O cratiță veche din care mânca și o pătură pe care dormea, era tot ce puteam să-i ofer. L-am crescut cu lapte și pâine, iar acum recunosc că l-am văzut urât până târziu. Mai precis, până pe la vreun an, când s-a făcut mare. Atunci s-a transformat într-o frumusețe de animal.
În primele zile a fost un plângăcios, urla noaptea ca din gură de șarpe. A crescut liber, n-am știut să-l învățăm cu lesa, umbla după noi prin curte, pe stradă și părea că toată lumea e a lui.
Îmi amintesc cele mai frumoase zile cu el. Era o zi de vară caldă, stăteam prin curte și Aris alerga nebun după păsări. S-a lovit cu capul de o țeavă lungă, care traversa curtea, sunetul a fost puternic, dar Aris a rezistat. Era încă un câine urât. În cealaltă amintire, am ieșit la plimbare prin cimitir. Nu vă mirați, casa era lângă un cimitir, nu aveam parc pe lângă noi. Era vară, în spatele mormintelor era câmp și o iarbă mare, proaspătă. Aris era deja un câine frumos, devenise între timp cel mai frumos câine și eu eram extrem de mândră de el. O familie în trecere pe la morminte l-a admirat, Aris alerga printre ierburi cu coama în vânt, avea blana fină și frumoasă, iar mie mi se părea zeul câinilor.
Aris a fost și nobil și prietenos, dar nu cu toată lumea. Era foarte inteligent, recunoștea oamenii buni, știa cine îl place, și cine nu. Pe aici, prin vecini, nu-l plăcea nimeni. Le era frică de el, nu înțelegeau de ce țin un câine liber prin curte. Era greu de înțeles, nu ținea nimeni câini dezlegați prin curți.
Nu intra nimeni în curte de teama lui. Deși n-a mușcat niciodată, sau cel puțin eu n-am aflat să fi mușcat pe cineva, a făcut ceva mai grav. A omorât pe cineva. El m-a făcut martora unei crime, singura și sper că unica la care am asistat.
Pe lângă curte, mai precis prin pod, o aveam pe pisica Aca. Numele i se trăgea de la „săraca”, cum încerca s-o strige fiică-mea cea mică. Dar cum nu rostea bine cuvintele, din „săraca” a rămas „aca”, pentru că doar atât reușea să rostească. Iar Aca a devenit numele ei. Mâța era mică, slabă și prăpădită, n-am înțeles niciodată de ce a rămas așa de micuță și fragilă. Dar era o mare vânătoare de porumbei, iar podul era locul ei preferat de joacă cu zburătoarele. Câinele o fugărea prin curte, fetelor le era milă de ea, dar n-a durat prea mult fugăreala. La evenimentul sângeros am asistat din pivniță, când Aca a trecut razant prin fața geamului, Aris a înșfăcat-o și i-a smuls capul exact în clipa în care am ridicat privirea.
Puțin i-a fost dat bietei mâțe să trăiască. A murit decapitată de Aris, destul de repede. Am evitat să iau pisici pe lângă casă, tocmai din cauza asta. Apoi ne-am învățat fără.
Cred c-a murit de tristețe. Noi eram departe. Mama l-a îngropat în curte și i-a pus sub vie o placă neagră, lucioasă, care îi purta numele. Placa nu mai e acolo de o vreme, dar nu asta contează, pentru că nu avem nevoie de o placă care să ne aducă aminte de Aris.