Îmi place să gătesc, îmi place să scriu despre mâncare și să urmăresc emisiuni culinare. Cred că nimic nu-mi evocă mai puternic trecutul alături de cei dispăruți decât o rețetă pe care mi-o găteau ei. Cum ar fi mirosul de varză cu carne al tatei, oricât de puțin inspirațional pare, sau imaginea omletei țărănești pe care mi-o prepara în puținele dimineți în care nu eram la dietă. Prea multe dimineți, prea puține omlete și tardive regrete pentru momentele ratate.
Atunci când le prepar, mă gândesc nu doar la ei. Îmi trec prin minte amănunte ciudate, uneori revăd colțul de bucătărie în care se așeza taburetul cel mare, blatul de melamină lucios, mașina de tocat carne prinsă cu șurub, soba de fontă care ocupa o bună parte din spațiul redus. Ultra-redus al bucătăriei, în care gătea tata, secondat de mama. Sau invers, depinde ce anume se cocea pe foc, în oalele clocotinde. Am moștenit această pasiune pesemne tot de la ei, de la predecesorii mei, mari maeștri ai aromelor și gusturilor desăvârșite. De fapt, pe tata nu-l țin minte curățând morcovi, nici măcar nu mi-l amintesc bătând ouăle pentru omletă. Spre diferență de bunica, pe care mi-o amintesc doar cu lingura de lemn în mână. Eventual cu telul, încercând să transforme tonele de albuș în spuma nemișcată pe care a așezat-o de-a lungul vieții ei în miile de torturi și de cremeșuri pe care ni le-a oferit tuturor. Pe tata mi-l amintesc doar frecând cu sudoare mămăliga din ceaunul de fontă și gustând din oalele aburite, de mii de ori, de tot atâtea ori care i-au bucurat pe cei așezați cu poftă la masa lui.
Să gust din ele a fost un privilegiu, să mă bucur de torturile bunicii a fost un noroc, să gătesc la rândul meu aceleași rețete este o bucurie pe care vreau s-o împart cu alții. Mâncarea se transformă astfel în cea mai minunată punte de legătură între cei care au făcut parte din viața mea și cei care sunt acum viața mea. Între cei care nu mai sunt și cei care nu i-au cunoscut.
Am nevoie de aceste punți și le refac uneori prin mirosuri. Luna asta aveam nevoie de vanilie și bucătăria mea s-a inundat cu acest parfum divin. Am copt budinca lui Mima, iar cei 35 de ani de la dispariția lui subită au părut clipe. Am revăzut pervazul ferestrei de la bucătăria de bloc, când budinca de gris cu lapte aștepta să fie devorată în duminicile amintirilor mele. O cratiță roșie, cu smalțul puțin sărit pe alocuri și un blat banal, din trei ouă și puțin gris.
Aburii au inundat spațiul cu o aromă puternică, care a reușit să învingă timpul. L-a teleportat pe Mima de pe servanta din salon, în ușa bucătăriei mele. Acolo, pe servantă, mă ține în brațe, zâmbește cu gura până la urechi din fotografia sepia, puțin îndoită la colțuri.
Am vrut să scriu despre el, în luna cea mai cețoasă, luna cimitirelor. Am vrut și doar atât am putut!
Frumos imbracat in cuvinte dorul !
Amintirile ne tin aproape de cei pe care nu-i mai putem imbratisa. Frumoasa evocare!!
Ce sa facem desert ? In fiecare duminica ,raspunsul era acelasi budinca de gris ! Mifcea manca foarte putine dulciuri ,printre ele numarandu-se sus mentoinata budinca ,cornuri cu nuca reteta de la ma i, tort inghetata ,de fapt un fel de parfe .