Fin del Mundo – imagini

FIN DEL MUNDO, fotografii din arhiva personală

Pe un zid cenușiu, apărut ca din senin pe marginea drumului pustiu, Francesca a întrezărit la lumina farurilor o săgeată la capătul căreia stătea scris cu vopsea neagră un mesaj: FIN DEL MUNDO.

A stat preț de câteva minute pe banca prăfuită, privind cerul înroșit de la răsărit și a decis să nu renunțe prea ușor. Avea șansa să-și câștige un loc doar pentru ea, și nu unul oarecare, ci unul în care avea lumea și Mediterana la picioarele ei.

Așadar, am decis să mă mut de aici. Am găsit o cameră pe colina unde locuiește Zita, aproape de ea. E într-o casă frumoasă, cam veche, dar camera mea e renovată și are o terasă cu o priveliște absolut năucitoare.

Era deja seară, cerul se înroșea de apus și prima zi de activitate era aproape de încheiere, cu un final pe care niciunul nu l-a prevăzut. Limbile s-au dezlegat de la bere și toată lumea povestea acum întâmplări personale cu animale sălbatice. Francesca era tăcută și tristă; se gândea că au început cu stângul și că afacerea era compromisă, chiar înainte de a începe.

După fiecare convorbire telefonică în țară, Francesca avea sentimente contradictorii. Se simțea vinovată că nu poate face mai mult, dar foarte fericită pentru că era departe de toate problemele. Aici era la adăpost de orice nouă dezamăgire, de toate frustrările și uneori își imagina că familia ei este perfectă, sau măcar normală. Tinerețea o făcea egoistă, își dorea doar să uite, ca să poată merge mai departe. Și după un timp relativ scurt, chiar uita.

Lumina din autocar era roșie, a întors capul și a zărit discul incendiar care se ridicase de jumătate; au fost câteva secunde, autocarul a cotit și răsăritul s-a ascuns printre stânci. Parcările au fost singurele opriri și în niciuna n-avusese timp să admire peisajul, mai degrabă se preocupase să-și ocupe un loc la cozile care se formau în fața toaletelor.

Marea era translucidă, pe fund se vedea nisipul creț, înțepat pe alocuri de stâncile maronii, care se înălțau printre valuri .

Plaja era foarte largă: de la aleea cu palmieri până să ajungă la apă era un drum destul de lung și neobișnuit pentru Francesca. Tălpile i se afundau în nisipul grunjos, o ardeau și o făceau să țopăie caraghios. A luat-o la fugă și s-a oprit doar când apa mării i-a acoperit picioarele până la genunchi.

A luat-o la fugă și s-a oprit doar când apa mării i-a acoperit picioarele până la genunchi. Și-a făcut palmele căuș și a adunat în ele apa translucidă; se aștepta s-o vadă verde. A mirosit-o și a pus limba pe palmele umede. Și-a udat brațele, fața și a fost aproape de a se arunca, dacă nu-și amintea că nu știe să înoate.

Priveliștea de pe terasă era nealterată, iar revederea ei a făcut ca despărțirea să devină brusc dureroasă. Emoția l-a luat prin surprindere și s-a trezit sprijinit de margine, cu fruntea pe mână și cu lacrimi în ochi. A fost clipa în care a realizat că pierderea era definitivă.

Înăuntru a găsit un dosar cu coperțile cartonate, de culoare roz, prins cu elastic pe margini. A mai găsit un aparat retro de radio, o cutie pentru bijuterii și un album de fotografii. În imagini apărea aceeași femeie care era în fotografia de pe oglindă.

Turiștii rătăciți prin zonă, majoritatea în autocaravane, trăgeau la un camping din apropiere, cu acces la altă plajă și arareori se mai rătăcea câte unul pe golful lor: golful Americanului, cum îl cunoșteau cei din zonă.

În plus, plaja era într-un golf aproape închis spre larg de țărmul care-i potolea curenții și freamătul, astfel că doar la unele furtuni mai puternice valurile creșteau în dimensiuni și deveneau periculoase pentru înotători. Plaja era aproape în întregime pustie, doar nepoții bătrânilor din sat se mai scăldau la orele când soarele nu dogorea excesiv.

În octombrie, Francesca a avut parte de cele mai frumoase apusuri văzute de pe terasa ei. Chiar din casă, mai precis. Își așezase canapeaua lângă ușa de sticlă și de acolo vedea întreg spectacolul asfințitului, fără chiar să se ridice dintre pături.

Furtuna care tocmai a trecut m-a convins. Au fost cinci zile de izolare, zile în care norii au coborât pe țărm, cu intenția să se facă una cu el. Orizontul a fost negru și cu greu se diferenția unde se termină cerul și unde începe marea. Valuri uriașe, asurzitoare și înfricoșătoare, care se apropiau tot mai mult, cu intenția să măture totul în cale. Plaja s-a îngustat și în fiecare zi măsuram din ochi distanța care rămânea până să mă măture și pe mine.

Atunci mi-a murit frica de moarte, m-am întins în pat și am dormit ca un bebe. Iar după somnul meu profund, furtuna s-a potolit. Acum plaja e plină de peturi, gunoaie și copaci smulși din rădăcină. A rămas doar o fâșie îngustă, murdară, martoră a inconștienței noastre. Mizeriile aruncate ne îngroapă.

Deși de conveniență, căsătoria Zitei le-a dat un motiv bun să petreacă, așa că au organizat o ceremonie civilă, oficiată de primărița orașului chiar pe plajă. A urmat o petrecere pe ritmuri de salsa, tango și flamenco chiar la barul unde lucra Dani ca barman.

Faleza unea orașele învecinate printr-o alee pietonală, mărginită de palmieri și de vegetație bogată. Pe alocuri se lățea generos, șerpuia printre parcuri, locuri de joacă și tufe de leandri.

Terasa era în continuarea salonului, iar trecerea se făcea printr-un glasvand de sticlă, care se putea deschide complet pe perioada de vară. Practic, peretele de sticlă părea un poster uriaș cu mare, palmieri și o plaja exotică

Apusurile Francescăi

Uneori, sfârșeau ziua în apartamentul lui, unde făceau dragoste leneș, în lumina roșie a soarelui spre apus. Miguel suna la magazin și inventa o minciună, sau ieșea doar spre seară, când îi obosea moliciunea patului, strada se anima și clienții deveneau mai numeroși. Francesca rămânea singură, își umplea paharul de vin și privea apusul de pe terasă, cu mintea golită de orice griji, sau planuri pentru viitor.

Zita redeschidea studioul, turiștii părăseau stațiunea și orașul rămânea liniștit, pustiit și de nerecunoscut. Localnicii reveneau la casele lor și pe faleză mai circulau doar pensionarii, care umblau cu telefoanele în mână și cu ochii pe aplicațiile care le numărau pașii parcurși.

În ultimul timp, adorm spre dimineață doar, nopțile sunt sufocante și extrem de zgomotoase. Azi noapte am stat până târziu pe terasă și am privit Luna. Splendidă, uriașă, distantă. Marea era doar o pată neagră pe fundalul nopții; doar razele metalice îndrăzneau să se mai scalde în întunericul profund. Nu este briză, nu sunt valuri, aerul e imobil și încremenit. Am adormit acolo, când s-a stins zgomotul străzii și temperatura a devenit suportabilă.

Eu, înainte de „Copiii pierduți ai anilor roșii”. Încă locuiam #pecolina

Ș-am încălecat pe-o șa…

2 thoughts on “Fin del Mundo – imagini”

  1. Rodica spune:

    Imaginile completeaza foarte frumos povestea ta! Multumesc!

Dă-i un răspuns lui Rodica Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Post